<Un dicton celebru, foarte frecvent citat, sună astfel: "Guvernul este cu atât mai bun cu cât guvernează mai puţin." Nu cred că aceasta este descrierea corectă a funcţiilor bunei guvernări. Puterea politică trebuie să facă toate lucrurile pentru care a fost menită şi pentru care este necesară. Puterea politică trebuie să protejeze indivizii din ţară împotriva atacurilor violente şi frauduloase ale răufăcătorilor şi trebuie să apere ţara de inamici străini. Acestea sunt funcţiile care-i revin într-un sistem liber, în sistemul economiei de piaţă.
Desigur, în regim socialist, guvernul este totalitar şi nimic nu rămâne în afara sferei sale de jurisdicţie. Într-o economie de piaţă însă, sarcina principală a puterii politice este de a proteja funcţionarea neobstrucţionată a economiei de piaţă împotriva fraudei sau violenţei ivite din interiorul sau din exteriorul ţării.
Cei ce resping această definiţie a funcţiilor puterii politice vor spune, poate: "Iată un om care urăşte guvernul." Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Dacă aş spune că benzina este un lichid extrem de util, întrebuinţat în foarte multe scopuri, dar cu toate acestea aş refuza să beau benzină, sub cuvânt că nu este destinată acestei întrebuinţări, nu aş fi duşmanul benzinei şi nu s-ar putea spune că urăsc benzina. Aş spune doar că benzina este foarte utilă pentru anumite scopuri, dar inadecvată penrtu altele. Dacă afirm că datoria guvernului este de a aresta pe criminali şi pe alţi răufăcători, dar că nu este datoria sa să patroneze căile ferate sau să cheltuiască bani pentru lucruri inutile, nu înseamnă că urăsc guvernul; spun doar că este adecvat în anumite privinţe şi inadecvat în altele.
S-a putut afirma că în condiţiile din prezent nu mai avem o economie de piaţă liberă. Astăzi avem ceva numit "economie mixtă." Şi, drept dovadă a economiei noastre "mixte," ni se arată numeroasele întreprinderi deţinute şi operate de stat. Economia este mixtă, ni se spune, penrtu că, iată, în atâtea ţări, anumite instituţii - telefonul, telegraful, căile ferate, bunăoară - sunt deţinute şi operate de stat.
Că unele dintre aceste instituţii şi întreprinderi sunt operate de stat, este cu siguranţă adevărat. Dar faptul acesta singur nu schimbă caracterul sistemului nostru economic. Nici măcar nu înseamnă că avem de a face cu "un pic de socialism" într-o economie altminteri de piaţă, non-socialistă. Într-adevăr, guvernul, operând aceste întreprinderi, este supus supremaţiei pieţei, aşadar supus supremaţiei consumatorilor. Guvernul - presupunând că operează de exemplu poşta şi căile ferate - trebuie să angajeze oameni care trebuie să lucreze în aceste întreprinderi. Trebuie să cumpere şi materii prime şi alte lucruri necesare pentru mersul acestor întreprinderi. Şi, pe de altă parte, statul "vinde" aceste bunuri şi servicii către populaţie. Însă, cu toate că operează aceste instituţii întrebuinţând metodele economiei libere de piaţă, rezultatul este, de obicei, un deficit. Desigur, guvernul este în măsură să finanţeze asemenea deficite - cel puţin aşa îşi imaginează membrii guvernului şi ai partidului aflat la putere.
Cu totul altfel stau lucrurile pentru o persoană privată. Posibilitatea individului de a opera în deficit ceva este foarte limitată. Dacă deficitul nu este eliminat în cel mai scurt timp şi întreprinderea nu devine profitabilă (sau nu-şi demonstrează, cel puţin, capacitatea de a elimina pierderile, evitând agravarea în continuare a deficitului), individul dă faliment şi trebuie să pună capăt întreprinderii sale.
Dar situaţia guvernului este diferită. Guvernul poate opera în deficit, deoarece are puterea de a preleva taxe de la populaţie. Şi atâta vreme cât contribuabilii sunt dispuşi să plătească taxe sporite pentu a permite guvernului să-şi opereze în pierdere întreprinderea - cu alte cuvinte, într-un mod mai puţin eficient decât o instituţie privată - şi dacă publicul va accepta aceste pierderi, atunci, desigur, întreprinderea va continua să funcţioneze.
În ultimii ani, cele mai multe state au sporit numărul instituţiilor şi întreprinderilor naţionalizate în aşa măsură că deficitele au întrecut cu mult taxele ce pot fi colectete de la cetăţeni. Ce urmează în cazul acesta, depăşeşte cadrul expunerii de astăzi. Urmează inflaţia, subiect de care ne vom ocupa mâine. Am atins problema numai pentru că economia mixtă nu trebuie confundată cu problema intervenţionismului, despre care vom discuta astă seară.
Ce este intervenţionismul? Intervenţionismul apare când guvernul nu-şi limitează activitatea la prezervarea ordinei, sau - cum se mai spunea cu vreo sută de ani în urmă - la "producerea securităţii." Intervenţionismul înseamnă că guvernul doreşte să facă mai mult, că doreşte să intervină în mersul pieţei.
Dacă cineva obiectează spunând că nu se cade ca guvernul să se amestece în afaceri, i se va răspunde frecvent: "Dar guvernul se amestecă întotdeauna obligatoriu. Se amestecă dacă există poliţişti pe stradă, se amestecă când un tâlhar sparge un magazin, sau când un altul este împiedecat să fure o maşină." Însă, vorbind despre intervenţionism, îl definim ca fiind amestecul guvernului în treburile pieţei. (Faptul că guvernul şi poliţia sunt ţinute să-i protejeze pe cetăţeni, inclusiv pe oamenii de afaceri şi, desigur, pe angajaţii lor, împotriva răufăcătorilor locali sau străini, este, de bună seamă, o îndatorire necesară, normală, pe care aşteptăm să o îndeplinească orice guvern. Asemenea protecţie nu înseamnă intervenţie, deoarece singura funcţie legitimă a guvernului este chiar producerea securităţii publice.)
Ceea ce ne preocupă când analizăm intervenţionismul este dorinţa guvernului de a face mai mult decât presupune combaterea tâlhăriei şi a fraudei. Intervenţionismul înseamnă nu numai că guvernul abdică de la rolul său de protector al mersului neobstrucţionat al pieţei, ci şi că se amestecă în desfăşurarea diferitelor fenomene economice. Se amestecă în formarea preţurilor, a salariilor, a dobânzilor şi a profiturilor.
Guvernul ţine să intervină pentru a-i forţa pe oamenii de afaceri să-şi desfăşoare afacerile într-o manieră diferită de cea pe care ar fi ales-o dacă ar fi trebuit să asculte numai de consumatori. Guvernul ţine să-şi aroge puterea sau, cel puţin, parte din puterea care într-o economie liberă de piaţă aparţine consumatorilor.
Să considerăm un exemplu de intervenţionism, unul foarte popular în multe ţări, la care multe guverne recurg iar şi iar, mai ales în vremuri de inflaţie. Mă refer la controlul preţurilor.
De obicei guvernele recurg la controlul preţurilor după ce au inflaţionat oferta de bani şi populaţia a început să se plângă de preţurile în creştere, rezultate. Dispunem de numeroase exemple istorice faimoase, care ilustrează eşecul politicilor de control al preţurilor, dar mă voi opri numai la două, remarcabile pentru că, în ambele cazuri, guvernele respective s-au dovedit într-adevăr energice în supravegherea, sau în încercarea de a supraveghea preţurile pe care doreau să le controleze.
Primul caz celebru este cel al împăratului roman Diocleţian, bine cunoscut, mai ales, ca ultimul împărat roman persecutor al creştinilor. Împăratul roman din a doua jumătate a veacului al treilea nu dispunea decât de o singură metodă financiară şi anume, devalorizarea monedei (currency debasement). În vremurile acelea primitive, înainte de inventarea tiparniţei de bani, chiar şi inflaţia era, dacă se poate spune, primitivă. Ea implica baterea frauduloasă de monedă alterată, mai ales din argint. Guvernul amesteca tot mai mult cupru în aliajul de argint, sfârşind prin a modifica culoarea monedei şi a-i reduce considerabil greutatea. Rezultatul acestui proces fraudulos de batere a monedei şi creşterea corespunzătoare a cantităţii de bani era o creştere a preţurilor, urmată de un edict de control al preţurilor. Şi împăraţii romani nu prea ştiau de glumă când era vorba de supravegherea respectării legii; în ochii lor moartea nu era o pedeapsă prea aspră pentru omul care ar fi îndrăznit să ceară un preţ mai ridicat. Ei au supravegheat controlul preţurilor, dar n-au reuşit să menţină societatea. Rezultatul a fost dezintegrarea imperiului roman şi al sistemului de diviziune a muncii.
Cu 1500 de ani mai târziu, aceeaşi devalorizare a monedei s-a produs în vremea revoluţiei franceze. De data aceasta însă metoda utilizată a fost alta. Tehnologia pentru producerea banilor era de acum considerabil îmbunătăţită. Pentru francezi nu mai era necesar să recurgă la baterea frauduloasă de monedă alterată: ei aveau la dispoziţie tiparniţa. Şi aceasta s-a dovedit extrem de eficientă. Din nou rezultatul a fost o creştere fără precedent a preţurilor. Nici supravegherea preţurilor maximale din vremea Revoluţiei franceze nu s-a realizat utilizând pedeapsa capitală, după metoda împăratului Diocleţian. Tehnica de asasinare a cetăţenilor cunoscuse şi ea progrese. Vi-l amintiţi cu toţii pe ilustrul doctor J. I. Guillotin (1738 - 1814), adeptul utilizării ghilotinei. În ciuda ghilotinei, şi francezii au cunoscut eşecul politicii preţurilor maximale. În timp ce Robespierre însuşi era condus spre ghilotină, poulaţia striga: "Foutu, le maximum!" ("S-a isprăvit cu Maximul").
Am ţinut să amintesc toate acestea fiindcă nu odată s-a spus: "Controlul preţurilor va deveni efectiv şi eficient îndată ce va fi însoţit de mai multă brutalitate şi de mai multă energie." Este sigur însă, că Diocleţian a fost foarte brutal şi nici Revoluţia franceză n-a fost mai prejos. Cu toate acestea, măsurile de control al preţurilor s-au soldat, de fiecare dată, cu un eşec răsunător.
Haideţi acum, să vedem care sunt motivele eşecului acesta. Guvernul aude că oamenii se plâng de creşterea preţului laptelui. Şi laptele este cu siguranţă foarte important, mai ales pentru generaţia în creştere, pentru copii. Aşa că guvernul decretează un preţ maximal pentru lapte, un preţ inferior preţului potenţial care s-ar stabili pe piaţă. După care guvernul exclamă: "Sigur că am făcut tot ce era necesar pentru a asigura părinţilor săraci posibilitatea de a cumpăra tot laptele de care au nevoie ca să-şi hrănească copiii."
Dar ce se întâmplă? Pe de o parte, preţul scăzut al laptelui sporeşte cererea de lapte; persoanele care nu-şi permiteau să cumpere lapte la un preţ mai mare, sunt acum în măsură să-l cumpere la preţul decretat de guvern. Pe de altă parte, unii dintre producători şi anume aceia care produc laptele la costul cel mai ridicat - deci aşa numiţii producători marginali - suferă acum pierderi, deoarece preţul decretat de guvern nu le acoperă costurile. Este aici o trăsătură importantă a economiei de piaţă. Antreprenorul privat, producătorul privat, nu poate suporta pierderi pe termen lung. Şi cum nu poate suporta pierderi producând lapte, el îşi restrânge producţia destinată pieţei. Poate să-şi vândă câteva vite la abator sau, în loc de lapte, poate să vândă produse derivate, bunăoară smântână, unt sau brânză. Aşa că intervenţia guvernului asupra preţului laptelui are drept consecinţă mai puţin lapte ca înainte şi creşterea cererii de lapte, simultan. Unii oameni dintre cei dispuşi să plătească preţul decretat de guvern, n-au de unde să cumpere.
Altă consecinţă este că persoanele cele mai preocupate se vor grăbi să fie primele la magazine. Vor avea de aşteptat afară. Cozile lungi de oameni aşteptând în faţa magazinelor apar întotdeauna ca un fenomen obişnuit în oraşele unde s-au decretat preţuri maximale pentru bunurile considerate de guvern importante. Aşa s-a întâmplat pretutindeni unde preţul laptelui a fost controlat. Aşa au pronosticat întotdeauna şi economiştii. Evident, numai economiştii autentici, şi numărul lor nu este prea mare.
Dar ce rezultă din controlul guvernamental al preţului? Guvernul este dezamăgit. El dorea un spor de satisfacţie pentru băutorii de lapte. Rezultatul este că i-a nemulţumit. Înainte să se amestece guvernul, laptele era scump, dar oamenii aveau de unde să-l cumpere. Acum a rămas numai o cantitate insuficientă de lapte disponibil. De aceea, consumul total de lapte scade. Copiii se vor mulţumi cu lapte mai puţin, nu mai mult.
Următoarea măsură la care va recurge acum guvernul, este raţionalizarea. Însă raţionalizarea nu înseamnă decât că unii privilegiaţi capătă lapte, pe când alţii nu capătă deloc. Cine capătă şi cine nu capătă lapte se stabileşte, desigur, întotdeauna, într-un mod foarte arbitrar. Se poate ordona, de exemplu, să primească lapte copiii în vârstă de până în patru ani, iar copiii de peste patru ani, sau de peste patru şi sub şase ani, să primească numai jumătate din raţia copiilor de până în patru ani.
Orice ar face guvernul, faptul că există numai o cantitate mai mică de lapte rămâne. Aşa că oamenii sunt şi mai nemulţumiţi ca înainte. Deci guvernul îI întreabă pe producătorii de lapte (căci nu are destulă imaginaţie ca să-şi răspundă singur): "De ce nu mai produceţi aceeaşi cantitate de lapte pe care o produceaţi şi mai înainte?" Şi capătă răspunsul: "Nu putem, deoarece costurile de producţie sunt superioare preţului maximal stabilit de guvern." Acum guvernul studiază costurile diverşilor factori de producţie şi descoperă că unul dintre aceşti factori este furajul.
"Bine," zice guvernul, "acelaşi control pe care l-am aplicat laptelui îl vom extinde acum la furaje. Vom stabili un preţ maximal pentru fân şi atunci veţi fi în măsură să vă hrăniţi vacile la un preţ mai scăzut, cu mai puţină cheltuială. Totul va fi în regulă; veţi reuşi să produceţi şi să vindeţi mai mult lapte."
Dar acum ce se întâmplă? Se repetă aceeaşi poveste cu furajul şi după cum bănuiţi, pentru aceleaşi motive. Producţia de furaj scade şi guvernul este din nou confruntat cu o dilemă. Aşa că guvernul recurge la noi anchete, pentru a afla ce se petrece cu producţia de furaje. Şi primeşte de la producătorii de furaje o explicaţie aidoma celei prezentate de producătorii de lapte, mai înainte. Aşa că guvernul trebuie să mai facă un pas, pentru că ţine să nu abandoneze principiul controlului preţurilor. Stabileşte preţuri maximale pentru factorii de producţie implicaţi în producţia de furaje, şi povestea se repetă.
Simultan, guvernul începe să controleze nu numai preţul laptelui, ci şi pe cel al ouălor, al cărnii şi al altor necesităţi. Şi de fiecare dată guvernul obţine acelaşi rezultat, de fiecare dată consecinţele sunt aceleaşi. Odată ce a fixat preţuri maximale pentru bunurile de consum, trebuie să le extindă mai departe la factorii de producţie şi să limiteze preţurile factorilor necesari pentru bunurile de consum afectate de controlul preţurilor. Şi astfel, începând cu numai câteva preţuri controlate, guvernul trebuie să se retragă tot mai adânc înapoi pe trptele superioare ale procesului de producţie, fixând preţuri maximale pentru tot felul de factori, inclusiv preţul muncii salariate, deoarece, desigur, fără controlul salariilor, politica de "control al costurilor" n-ar avea sens.
Mai mult, guvernul nu-şi poate limita amestecul în treburile pieţii numai la acele lucruri pe care le socoteşte necesităţi vitale, de pildă lapte unt ouă şi carne. În mod necesar, amestecul trebuie să se extindă pentru a include bunurile de lux, fiindcă altminteri, dacă preţurile acestora n-ar fi limitate, capitalul şi munca salariată ar abandona producţia de necesităţi vitale, reorientându-se către producţia acelor bunuri pe care guvernul le consideră inutile, de lux. În felul acesta, intervenţia izolată, afectând numai unul, sau câteva preţuri ale bunurilor de consum, aduce după sine consecinţe - şi este important să înţeleagem acest fapt - chiar mai puţin satisfăcătoare decât circumstanţele care au determinat-o.
Înainte de amestecul guvernului, laptele şi ouăle erau scumpe; după interferenţa guvernamentală, ele au început să dispară de pe piaţă cu totul. Guvernul socotea aceste bunuri atât de importante încât să justifice intervenţia; ţelul său era o cantitate sporită şi o ofertă superioară. Rezultatul a fost opus. Interferenţa cea izolată a adus după sine o situaţie care - din punctul de vedere al guvernului - este încă mai neplăcută decât situaţia dinainte, pe care guvernul urmărea să o îmbunătăţească. Şi, pe măsură ce guvernul avansează mai mult, tot mai mult, va fi atins în cele din urmă punctul în care toate preţurile, toate ratele salariilor, toate dobânzile, pe scurt tot ce ţine de sistemul economic, va fi determinat de guvern. Am ajuns, desigur, în socialism.
Ce v-am spus până aici, explicaţia aceasta schematică şi teoretică, acoperă cu precizie evenimentele care s-au petrecut în acele ţări unde s-a încercat supravegherea respectării preţurilor maximale, unde guvernele s-au dovedit suficient de încăpăţânate pentru a parcurge drumul, pas cu pas, până la sfârşit. Aşa s-a întâmplat în primul război mondial, în Germania şi în Anglia.
Haideţi să vedem ce s-a întâmplat în fiecare din aceste ţări. Ambele au cunoscut inflaţia. Preţurile au crescut şi cele două guverne au impus controlul preţurilor. Începând de la câteva preţuri, începând numai de la lapte şi ouă, ele s-au văzut nevoite să avanseze mai mult, tot mai mult. Şi cu cât avansau mai mult, cu atât mai mare era inflaţia generată. Şi după trei ani de război, germanii - în mod sistematic, ca întotdeauna - au elaborat un mare plan. L-au numit Planul Hindenburg: erau vremuri când, în Germania, tot ce considera guvernul bun purta numele lui Hindenburg.
Planul Hindenburg însemna că întreg sistemul economic german urma să fie controlat de către guvern: preţuri, salarii, profituri, ... totul. Şi birocraţia s-a grăbit să pună totul în practică. Dar înainte să reuşească, s-a produs dezastrul: prăbuşirea imperiului german, dispariţia întregului aparat birocratic, rezultatele sângeroase ale revoluţiei - şi proiectul a fost abandonat.
În Anglia începutul a fost similar, însă după o vreme, în primăvara lui 1917, Statele Unite au intrat în război şi au furnizat Marii Britanii îndestulător toate cele de trebuinţă. Aşa că drumul către socialism, drumul către servitute, a fost întrerupt.
Înainte de venirea lui Hitler la putere, cancelarul Bruning introdusese din nou controlul preţurilor în Germania, pentru motivele obişnuite. Hitler a supravegheat executarea acestei politici, chiar înainte de începutul războiului. Într-adevăr, în Germania lui Hitler nu exista iniţiativă sau întreprindere privată. În Germania lui Hitler se practica un sistem socialist, diferit de cel rusesc numai în măsura în care păstra terminologia şi etichetele sistemului liberei iniţiative. Existau încă aşa numitele "întreprinderi private." Însă proprietarul nu mai era antreprenor, proprietarul era un "responsabil de întreprindere" (Betriebsführer).
Germania întreagă era organizată într-o ierarhie de führeri; era desigur, Marele Führer, Hitler şi, după el, tot führeri până la numeroasele ierarhii de führeri mai micuţi. Şi responsabilul de întreprindere era Betriebsführer. Iar muncitorii întreprinderii erau numiţi Gefolgschaft, cu un cuvânt care desemna cândva suita unui senior medieval. Şi tot poporul acesta avea de dat ascultare ordinelor emanate de o instituţie cu un nume înspăimântător de lung: Reichsführerwirtschaftsministerium, la conducerea căreia se găsea un bine-cunoscut grăsan, pe nume Goering, acoperit de bijuterii şi medalii.
Şi din corpul acesta ministerial cu nume lung, soseau toate ordinele, pentru toate întreprinderile: ce să producă, în ce cantitate, de unde să ia materiile prime şi cu cât să le plătească, cui să vândă produsele şi la ce preţ. Muncitorii lucrau la ordin, într-o anumită fabrică, şi căpătau salariile decretate de guvern. Întregul sistem economic era, aşadar, reglementat în detaliu de guvern.
Betriebsfürherul nu avea dreptul să păstreze profitul pentru sine; lui îi revenea echivalentul unui salariu şi dacă ţinea să capete mai mult, putea, de exemplu, să se plângă: "Sunt grav bolnav, trebuie să mă operez imediat, şi operaţia costă 500 de mărci" şi apoi trebuia să-l întrebe pe führerul de district (Gauführer sau Gauleiter) dacă e sau nu cu putinţă să păstreze pentru sine mai mult decât salariul fixat. Preţurile nu mai erau preţuri, salariile nu mai erau salarii, erau numai termeni cantitativi într-un sistem socialist.
Acum îngăduiţi-mi să vă spun cum s-a prăbuşit acest sistem. Într-o bună zi, după ani de lupte, armatele străine au pătruns în Germania. S-au străduit să păstreze sistemul acesta economic dirijat de guvern, însă brutalitatea lui Hitler era indispensabilă pentru acest scop şi, în absenţa ei, obiectivul a trebuit abandonat.
Şi în vreme ce Germania trecea prin toate acestea, în timpul celui de al doilea război mondial, Marea Britanie se comporta aidoma Germaniei. Pornind de la controlul preţurilor aplicat numai câtorva bunuri, guvernul britanic a iniţiat pas cu pas (aidoma lui Hitler pe timp de pace, înaine de război) controlul unei părţi tot mai mari din economie, atingând, cam la finele războiului, ceva de felul unui socialism aproape pur.
Marea Britanie nu a fost adusă la socialism de guvernul laburist instalat în 1945. Marea Britanie devenise socialistă în timpul războiului condus de Sir Winston Churchill, în calitate de prim ministru. Guvernul laburist s-a mulţumit să reţină sistemul socialist, deja implementat de guvernul lui Sir Winston Churchill. Şi aceasta, în ciuda unei opoziţii populare considerabile.
Naţionalizările din Marea Britanie n-au însemnat prea mult; naţionalizarea Băncii Angliei a fost doar nominală, deoarece Banca Angliei era deja, în totalitate, controlată de guvern. Şi la fel stăteau lucrurile cu industria oţelului şi căile ferate, când au fost şi acestea naţionalizate. "Socialismul se război," cum i s-a spus - pentru a distinge strategia intervenţionismului pas cu pas - naţionalizase practic sistemul dinainte.
Diferenţa între sistemul german şi cel britanic era neglijabilă, întrucât persoanele care operau aceste sisteme erau, în ambele cazuri, numite de guvern şi erau ţinute să respecte în totul ordinele guvernului. După cum am afirmat mai devreme, sistemul Germaniei naziste păstra etichetele şi termenii economiei de piaţă libere, capitaliste. Dar, înţelesul lor era foarte diferit: erau, de acum, simple decrete guvernamentale.
Aşa stăteau lucrurile şi cu sistemul britanic. Când Partidul Conservator a revenit la putere o parte din controale au fost îndepărtate. Asistăm în prezent (1958) în Marea Britanie la confruntarea celor două tabere: una favorabilă menţinerii controalelor, cealaltă favorabilă abolirii lor. (Dar situaţia din Anglia, nu trebuie să uităm, este foarte diferită de aceea din Rusia.) O situaţie similară întâlnim în ţările dependente de importul de hrană şi materii prime care trebuie să exporte, deci, produse manufacturate. Într-adevăr, în ţările puternic dependente de export, un sistem de control guvernamental, pur şi simplu, nu funcţionează.
Aşadar, în măsura în care mai există un rest de libertate economică (şi mai există libertate substanţială în ţări ca Norvegia, Anglia şi Suedia, de pildă) aceasta se întâmplă datorită necesităţii de a exporta. Mai devreme am ales exemplul laptelui, nu pentru că aş avea o preferinţă substanţială pentru lapte, ci pentru că, practic toate guvernele - majoritatea lor - au reglementat în ultimii ani preţurile laptelui, ouălor sau untului.
Aş vrea să mă refer în câteva cuvinte, la încă un exemplu, controlul chiriilor. Dacă guvernul controlează chiriile, unul dintre efecte este că cei care altminteri s-ar fi mutat din apartamente mari în altele mai mici, odată cu modificarea condiţiilor familiale, nu o vor mai face. Gândiţi-vă, de exemplu, la părinţii ai căror copii părăsesc casa la vârsta căsătoriei, sau când acceptă o slujbă în alt oraş. Asemenea părinţi obişnuiau să-şi schimbe apartamentul, mutându-se într-unul mai mic şi mai ieftin. Necesitatea aceasta a dispărut când guvernul a impus controlul chiriilor.
La Viena, în Austria, pe la începutul anilor douăzeci, cu un control al chiriilor bine împământenit, venitul proprietarilor unui apartament mediu nu depăşea, datorită reglementărilor, preţul a două călătorii cu mijloacele de transport în comun, aflate în proprietate publică. După cum vă puteţi imagina, lipsea orice incitativ care să-i detemine pe oameni să-şi schimbe apartamentele. Şi pe de altă parte, nici nu se construiau case noi. Am întâlnit condiţii similare în Statele Unite, după al doilea război mondial şi în multe oraşe nici astăzi lucrurile nu s-au schimbat prea mult.
Unul din motivele principale ale marilor dificultăţi financiare prin care trec numeroase oraşe americane este controlul chiriilor şi deficitul de spaţiu locativ rezultat de aici. Aşa că guvernul a cheltuit milioane de dolari pentru construirea de case noi. Dar ce a determinat deficitul de spaţiu locativ? Deficitul a fost generat de aceleaşi motive care au determinat deficitul de lapte, când preţul laptelui a fost controlat. Ceeace înseamnă: dacă guvernul se amestecă în treburile pieţei, el va fi tot mai atras spre socialism.
Acesta este şi răspunsul cu care-i întâmpinăm pe cei care spun: "Noi nu suntem socialişti, noi nu dorim ca guvernul să controleze totul. Înţelegem că aşa ceva e rău. Dar de ce nu s-ar amesteca guvernul câtuşi de puţin în treburile pieţei? De ce nu ne-ar ocroti guvernul de o seamă de lucruri care ne displac?"
Oamenii aceştia vorbesc despre politica "jumătăţilor-de-măsură"("middle-of-the-road-policy"). Ceeace le scapă lor este că intervenţia izolată, adică intervenţia limitată numai la o mică parte a sistemului economic, aduce după sine o situaţie pe care chiar guvernul - şi persoanele care au cerut intervenţia guvernului - o vor socoti mai rea decât neplăcerile pe care au dorit să le înlăture: populaţia care a cerut controlul chiriilor este teribil de nemulţumită să constate existenţa unui deficit de apartamente şi de spaţiu locativ.
Însă deficitul acesta este tocmai rezultatul intervenţiei guvernamentale, care a menţinut chiriile sub nivelul celor stabilite pe piaţa liberă.
Ideea că ar exista un al treilea sistem - între socialism şi capitalism, după cum afirmă suporterii săi - un sistem îndepărtat, deopotrivă, de socialism şi de capitalism, dar care reţine avantjele şi evită dezavantajele fiecăruia, este curată prostie. Persoanele care cred într-un asemenea mit ştiu să devină într-adevăr lirice când prea-măresc minunile intervenţionismului. Putem afirma fără dificultate că se înşală. Intervenţiile guvernului, în faţa cărora se închină, aduc după ele efecte pe care nici chiar ei nu le agreează.
Unul dintre subiectele la care mă voi referi este protecţionismul. Guvernul încearcă să izoleze piaţa autohtonă de piaţa mondială. El introduce tarife, menite să ridice preţul autohton al unui bun deasupra preţului existent pe piaţa mondială, ceeace permite producătorilor autohtoni să formeze carteluri. Apoi, cartelurile sunt atacate de guvern, care afirmă: "În asemenea condiţii este necesară legislaţia anticartel." Exact în această situaţie se află cele mai multe guverne europene. În Statele Unite sunt şi alte motive pentru legislaţia anti-trust şi pentru campania guvernului împotriva spectrului monopolist.
Este absurd să vedem guvernul - care face posibilă apariţia cartelurilor autohtone prin propriile sale intervenţii - arătând cu degetul către piaţă şi zicând: "Iată că sunt carteluri; de aceea intervenţia guvernului în treburile pieţei este necesară." Ar fi cu mult mai simplu să se evite cartelurile, punând capăt amestecului guvernului în treburile pieţei - amestecului care face cu putinţă aceste carteluri.
Ideea că amestecul guvernului este o "soluţie" la probleme economice conduce, pretutindeni, la situaţii cel puţin foarte neplăcute şi adesea chiar haotice. Dacă guvernul nu se opreşte la timp, el aduce după sine socialismul.
Cu toate acestea, amestecul guvernului în treburile oamenilor de afaceri rămâne foarte popular. Îndată ce cuiva nu-i place ce se întâmplă în lume, el zice: "Guvernul ar trebui să facă ceva. La ce e bun guvernul? Guvernul trebuie să se implice." Şi aceasta este o reminiscenţă caracteristică a modului de gândire din vremuri trecute, din vremuri dinaintea libertăţii moderne, dinaintea guvernului constituţional modern, dinaintea guvernului reprezentativ, sau a republicanismului modern.
Vreme de secole, a proliferat doctrina - de toată lumea menţinută şi acceptată - că un rege, un rege uns, ar fi mesagerul lui Dumnezeu; că ar fi înzestrat cu mai multă înţelepciune decât supuşii săi şi cu puteri supranaturale. Până recent, la începutul secolului XIX încă, oamenii suferind de anumite boli, aşteptau vindecarea de pe urma atingerii degetului regal. De obicei doctorii se descurcau mai bine; ceea ce nu-i împiedeca să-şi îndrume pacienţii spre încercarea tratamentul regal.
Doctrina aceasta a superiorităţii guvernului paternalist, a puterilor supranaturale şi supraumane a regilor ereditari, a dispărut treptat - sau cel puţin aşa s-a putut crede. Apoi a revenit din nou. A fost un profesor german, pe nume Werner Sombart (pe care care l-am cunoscut foarte bine), a cărui reputaţie se întindea în toată lumea, căruia numeroase universităţi îI oferiseră titlul de doctor honoris causa şi care era membru de onoare al Asociaţiei economiştilor americani. Profesorul acesta a scris o carte, apărută şi în limba engleză, la editura Princetown University Press. E disponibilă şi într-o versiune franceză şi probabil şi într-una spaniolă - cel puţin aşa sper, ca să puteţi verifica cele ce vă spun. În cartea aceasta, publicată în secolul nostru, nu în întunecatul Ev mediu, Werner Sombart, profesor de economie, spune simplu: "Führerul, Führerul nostru" - se referă desigur, la Hitler - "primeşte ordine direct de la Dumnezeu, Führerul universului."
M-am referit mai devreme la ierarhia fuhrerilor şi, în această ierarhie, l-am menţionat pe Hitler ca "Führer Suprem." După Werner Sombart însă, mai există un Fuhrer, încă şi mai sus, Fuhrerul universului. Şi Dumnezeu, spunea el, îi ordonă nemijlocit lui Hitler. Desigur, profesorul Sombart adăuga, foarte modest: "Nu ştim cum comunică Dumnezeu cu Führerul. Dar, faptul în sine e de netăgăduit."
Acum, ţinând seama că o asemenea carte poate fi publicată în limba germană, limba unei naţiuni cândva elogiată ca "naţiunea filozofilor şi a poeţilor," şi că ea este tradusă în engleză şi în franceză, nu vom mai fi surprinşi dacă şi un mic birocrat se consideră pe sine mai înţelept şi mai bun decât concetăţenii săi şi doreşte să se amestece în toate cele, chiar dacă el este doar un mic birocrat şi nu ilustrul profesor Werner Sombart, membru onorific peste tot.
Există remedii pentru aşa ceva? Aş zice că da, există un remediu. Şi remediul acesta e puterea cetăţenilor; ei trebuie să împiedice instalarea unor asemenea regimuri autocratice, care se pretind mai înţelepte decât cetăţeanul obişnuit. Aici este diferenţa fundamentală între libertate şi servitute.
Ţările socialiste şi-au revendicat termenul de democraţie. Ruşii numesc sistemul lor o democraţie populară; vor să spună, probabil, că poporul este reprezentat în persoana dictatorului. Eu cred că unui dictator, lui Huan Peron, aici în Argentina, i s-a dat răspunsul corect în 1955, când a fost alungat în exil. Să sperăm că tuturor dictatorilor, de pretutindeni, li se va da o replică similară>.
- Ludwig von Mises (Lemberg, 1881 - New York, 1973) este cel mai important reprezentant al Şcolii "austriece" de drept si economie în secolul XX, spiritul rector al iubitorilor de rigoare şi discernamânt epistemologic în sfera ştiinţelor acţiunii umane şi autorul celei mai redutabile apărări utilitariste a capitalismului de tip laissez-faire. După ce a studiat cu Eugen von Böhm-Bawerk, a obţinut doctoratul la Universitatea din Viena, în 1906. A predat la Universiatea din Viena (1913 şi 1918-1938), a fost consilier economic al Camerei austriece de comerţ (1909-1934) şi a activat ca director al Comisiei austriece pentru reparaţii de la Liga Naţiunilor (1918-1920). În 1927 a fondat Institutul austriac pentru cercetări asupra ciclului economic. A predat, de asemenea, la Institutul superior de studii internaţionale de la GenevaUniversitatea din New York (1945-1969).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu