Aristotel, Fiinţa Supremă şi Omul Fericit
Iată câteva idei extrase, prin citate, din trei scrieri ale
lui Aristotel. Se spune că filosofia Stagirit
ului a fost depăşită, adică
abandonată, începând cu secolul al XVIII-lea, în momentul apariţiei primelor semne ale industrializării şi
ale teoriilor societăţii consumeriste. Să vedem...
Metafizica
"- Toţi oamenii au sădit în firea lor dorinţa de a
cunoaşte. Dovada acestui lucru stă în plăcerea pe care le-o procură activitatea
simţurilor.
- Acele fiinţe care, pe lângă simţ, mai au şi darul de a-şi
aducea aminte, sunt destoinice pentru învăţătură.
- Cunoaşterea şi priceperea sunt mai degrabă apanajul
ştiinţei decât al experienţei şi socotim mai învăţaţi pe oamenii de ştiinţă
decât pe oamenii practici.
- Mai exacte sunt acele ştiinţe ce se întemeiază pe
principiile simple decât acelea care recurg la adaosuri.
- Iubitorul de mituri este oarecum un filosof, căci mitul
este născocit pe baza unor întâmplări minunate, pentru explicarea lor.
- Spunem despre om că este liber când există pentru el.
- Pitagoreicii au afirmat că există două principii.
- Există un principiu suprem şi cauzele celor existente nu
sunt infinite. E peste putinţă ca de pildă carnea să ia naştere printr-un proces
infinit din Pământ, Pământul din Aer, Aerul din Foc şi procesul acesta să nu se
oprească niciodată.
- De vreme ce procersul devenirii înspre limita superioară
nu poate merge la infinit, ar rezulta în chip necesar că nu poate fi veşnic
acel prim termen de pe urma pieirii căruia a luat naştere ceva. Afară ce
aceasta, există un scop final, care nu e mijloc pentru nici un alt lucru, ci pentru care toate celelalte
sunt mijloace. Acei care admit existaneţa unui proces la infinit elimină ideea
Binelui. Dar nimeni nu s-ar mai apuca să întreprindă ceva dacă ar şti că nu
ajunge la nici un rezultat.
- Cei ce admit procesul devenirii la infinit elimină ştinţa.
Căci ştiinţa nu e posibilă până nu ajungi la ultimele părţi ce nu se pot
divide.
- Cum am putea cunoaşte principiile dacă ele nu stau în rapot
de contarietate?
- Chiar în cele mai umile meserii, cum ar fi a dulgherului,
totul se judecă după criteriul mai binelui sau mai răului, pe când în
matematică nu se vorbeşte despre ceea ce este bine sau rău.
- Filosofia este ştiinţa supremă călăuzitoarea celorlate,
pentru că este ştiinţa scopului şi a Binelui, căci în vederea Binelui se
întâmplă toate celelalte.
- Dacă în afara lucrurilor individuale nu mai există nimic,
iar ele sunt infinite ca număr, cum e posibil să dobândim o ştiinţă a ceea ce e
infinit ca număr? Căci orice lucru poate fi cunoscut numai întrucât are o
unitate, e identic cu sine însuşi şi are un caracter de generalitate.
- Dacă n-ar mai exista nimic în afară de ceea ce e
individual, n-ar mai exista nimic veşnic, nici nemişcat, căci toate lucrurile
sensibile sunt în mişcare. Dar dacă nu exista nimic veşnic, nu mai poate să
aibă loc vreo devenire, căci tebuie să fie ceva care devine şi din care se
devine, iar ultimul termen al seriei trebuie să fie ceva nedevenit, la care
procesul acesta ia un sfârşit. Dar, dacă există devenire şi mişcare, aceste
două procese trebuie să aibă un capăt. Căci nu există nici o mişcare care să
fie fără sfârşit, ci fiecare are un scop şi este peste putinţă să ia naştere un
lucru a cărui naştere este imposibilă, iar ce a luat naştere trebuie să existe
atunci când a luat sfârşit procesul devenirii.
- Fiinţa posedă proprietăţile ei particulare, iar datoria
filosofului constă tocmai în a descoperi adevărul cu privire la ele.
- În cadrul celor existente mai există şi o anume substanţă
independentă, căreia nu-i revine absolut deloc nici atributul mişcării, nici
acela al pieirii sau al naşterii.
- Când un lucru piere, trebuie să rămână din el ceva
existent şi, când ia naştere ceva, trebuie să existe ceva din care să ia naştere
şi datorită căruia el e produs.
- Este ceva care veşnic pune în mişcare ceea ce se mişcă,
iar Primul motor este el însuşi în mişcare.
- Perfect se numeşte lucrul din afara căruia nu se mai poate
lua nici o părticică spre a i-o adăuga. Se mai numesc perfecte lucrurile ce
şi-au atins scopul efectiv.
- Dacă există undeva elementul divin, el nu poate fi decât
într-o astfel de fire nemişcătoare şi separată.
- Dacă există o substanţă nemişcată, ştiinţa ce se ocupă cu
aceasta trebuie să fie anterioară, şi ea trebuie să constitiue filosofia primă,
care este şi universală, întrucât e primă. Iar obiectul ei va fi de a trata
Fiinţa ca fiind, totodată în esenţa sa, cât şi despre atributele care-i revin
în calitatea ei de fiinţă.
- Numesc materie ceea ce prin sine însuşi nu e ceva
determinat, nici o cantitate oarecare, nici nu are vreunul din predicatele prin
care e determinată fiinţa. Ea e ceva despre care se afirmă toate aceste
predicate, dar care e dincolo de ele toate. Celelalte categorii, toate afară de
cea a substanţei, formează predicate ale substanţei, iar substanţa ea însăşi e
un predicat al materiei. Aşa că ultimul substrat în sine nu e ceva determinat,
nici o cantitate, nici altceva. El nu va consta nici măcar în negaţia acestor
determinări, căci chiar aceste negaţii nu îi revin decât în chip accidental.
- Esenţa permanentă a unui lucru e ceea ce fiecare lucru e
socotit a fi în el însuşi.
- Forma este indivizibilă.
- Materia în sine nu poate fi cunoscută. Materia
inteligibilă se găseşte în lucrurile sensibile.
- Nici un universal nu există separat, în afara obiectelor
individuale.
- Silaba este ceva aparte, nu se reduce la suma elementelor
sale. Se pare că acest plus ce contribuie la formarea întregului e ceva nou,
nefiind el însuşi un element, e cauza
primă a existenţei lucrului.
- Prin materie înţeleg nu ceea ce este determinat în act, ci
numai în putinţă.
- E cu putinţă ca dintr-o singură materie să ia naştere
lucruri deosebite, datorită cauzei mişcătoare. De exemplu, din scânduri se
poate face o ladă sau un pat.
- Materia proximă şi forma sunt unul şi acelaşi lucru, cu
deosebirea că prima e ceva potenţial, iar cealaltă ceva actual.
- Dacă existenţa lui A este posibilă, urmează faptul de a
admite că existenţa lui A nu atrage după sine nicio imposibilitate. Atunci B trebuie
să existe neapărat.
- Actule este anterior potenţei. Pentru a trece de la un
lucru potenţial la un lucru actual este nevoie întotdeuna de un lucru care
există deja în act. Omul actualizat provine dintr-un om.
- Orice tendinţă spre mişcare presupune o mişcare ce s-a
realizat deja.
- Actul este anterior şi pentru că tot ce devine tinde spre
principiul şi scopul său, căci principiul este cauza finală, iar devenirea are
loc în vederea unui scop. Dar scopul este actul şi în vederea actului îşi
capătă un lucru potenţa.
- Dacă există vreun lucru care de la natură are în sine
primul principiu al primului fel de mişcare, vreau să zic mişcarea locală de
natură circulară, acest lucru este prima dintre toate mărimile care constituie
o unitate.
- Unul este principiul numărului ca număr.
- Unitatea este indivizibilă în mod absolut.
- Contrarietatea primă este posesiunea şi privaţiunea.
- Socotim ceva ca fiind întrucât fiinţează.
- E absurd să cauţi a judeca adevărurile după lucrurile
materiale ce se schimbă întruna şi nu stăruie niciodată în aceeaşi stare; când
cauţi adevărul trebuie să te bizui pe cele ce rămân pururea aceleaşi şi nu
suferă nicio schimbare.
- Nu există mişcare în afara lucrului.
- Subiectul nu se confundă cu atributele sale.
- Trecerea în act a lucrului în potenţă constituie mişcarea.
- Infinitul nu poate exista ca act.
- Finitul e distrus de infinit.
- Ultima materie aparţine de ceea ce e substanţă în cel mai
înalt grad.
- Există o substanţă veşnică ce nu e supusă mişcării.
- Ca mişcare continuă, nu există decât mişcarea în spaţiu şi
anume cea circulară.
- Trebuie să existe un principiu de aşa fel încât substanţa
lui să constea în a fi necurmat în act. Aceste substanţe rebuie să fie neapărat
veşnice, imateriale, mai presus de oricare altele.
- Cauza finală
imprimă o mişcare în acelaşi fel în care obiectul iubirii pune în mişcare pe
cel care iubeşte.
- La Principiu
activitatea se confundă cu fericirea sa.
- Gândirea în sine are ca obiect Binele cel mai pur. Astfel,
Gândirea se gândeşte pe sine însăşi prin participare la inteligibil, căci ea
însăşi devine inteligibilă, intrând în atingere cu obiectul său şi cugetându-l,
astfel că intelectul şi inteligibilul se confundă devenind identice. Căci
receptaculul inteligibilului şi al substanţei este gândirea, care,
manifestându-se în act, posedă inteligibilul. Aşa că elementul divin pe care
pare să-l cuprindă intelectul aparţine mai degrabă Primului Mişcător nemişcat,
iar actul de contemplare este cea mai mare şi cea mai pură fericire.
- Există o substanţă veşnică, nemişcată şi despărţită de
cele sensibile. Ea poate să producă o mişcare pentru un timp infinit, dar se
ştie că nici un lucru finit nu poate avea o putere infinită. Dar orice mărime
este sau finită, sau infinită. Substanţa în discuţie nu poate să aibă o mărime
finită, dar ea nu poate avea nici o întindere infinită, pentru că o astfel de
întindere nu există. Totuşi, substanţa veşnică nu poate fi nici accesibilă
vreunei modificări sau schimbări, pentru că toate celelalte mişcări provin din
mişcarea locală.
- Mintea omenească
îşi găseşte satisfacţia supremă în contemplarea întregului; aceeaşi atitudine are
şi Inteligenţa divină, care se gândeşte pe ea însăţi în vecii vecilor.
- Lumea e alcătuită aşa încât totul este rânduit în vederea
unui scop.
- Contrariile nu se
influenţează direct unele pe altele. Există un al treilea element.
- Nu poate exista o ştiinţă a lucrurilor care sunt într-un
veşnic flux.
- Obiectele matematice nu au o existenţă separată de
lucruile sensibile şi nu ele sunt principiile Fiinţei."
Etica Nicomahică
"- Superioritatea
absolută o are cel ce gândeşte totul cu propria minte.
- Binele nu este bine pentru că e etern, ci pentru că este
pur şi simplu.
- Există două feluri de bine: pentru sine, şi intermediare
pentru obţinerea celor dintâi.
- Fericirea este
binele pentru sine cel mai desăvârşit.
- Binele specific
uman este activitatea sufletului în acord cu virtutea cea mai desăvârşită de-a
lungul întregii vieţi.
- Scopuri sunt
considerate actele sufleteşti (unele), iar nu cele exterioare.
- Fericirea are nevoie de o prosperitate exterioară, de
societate.
- Fericirea face
parte din realităţile divine.
- Scopul artei politice este cel mai elevat, ea fiind cea
care depune maxima stăruinţă în a face din cetăţeni oameni de valoare,
obişnuindu-i să practice binele.
- Animalele nu pot fi fericite. Copii nu pot fi fericiţi. Ei
nu practică virtutea.
- Virtuosul suportă demn vicisitudinile sorţii.
- Virtuţiile dianoetice sunt: înţelepciunea speculativă,
inteligenţa, înţelepciunea practică.
- Virtuţiile etice sunt: generozitatea sau moderaţia.
- Virtuţiile dianoetice se dezvoltă prin învăţătură; cele
etice prin experienţă.
- Virtuţiile nu apar
în noi în mod natural, nici împotriva naturii, ci ne-am născut cu aptitudinea
de a la primi, pentru a le perfecţiona prin deprindere.
- Răul ţine de
domeniul infinitului, binele de cel al limitatului.
- Doar într-un fel poţi fi bun, rău în nenumărate feluri.
- Virtutea o dobândim voluntar, determinată de raţiune.
- Omul superior se distinge de mulţime.
- Omul grandorii sufleteşti este acela care, apreciindu-se
pe sine ca fiind demn de lucruri mari, este cu adevărat demn de ele.
- Valoarea este privită ca raportându-se la bunurile
exterioare. Cel mai înalt dintre aceste bunuri este cel acordat divinităţii;
onoarea, dintre bunurile exterioare, este cel mai înalt.
- Drept însemană legalitate şi egalitate. Nedrept însemană
ilegalitate şi inegalitate.
- Nomos este o convenţie care duce la numisma, care este
banul.
- Virtutea unui lucru este aptitudinea de a-şi îndeplini
funcţia proprie.
- Modalităţile prin care sufletul enunţă adevărul sub forma
de afirmaţie sau negaţie sunt cinci: arta, ştiinţa, înţelepciunea, practica,
înţelepciunea speculativă şi intelectul intuitiv.
- Natura noastră nu este simplă, ci include şi un al doilea
element, diferit de primul, în virtutea căruia suntem fiinţe coruptibile,
astfel încât dacă unul dintre aceste elemente se află în activitate, acesta
este, din perspectiva celuilalt element, contrară naturii.
- Dacă ar exista o fiinţă cu natură simplă, aceeaşi
activitate ar fi pentru ea totuna cu cea mai plăcută. Din această cauză
divinitatea se bucură etern de o unică şi simplă plăcere, căci există nu numai
o activitate a mişcării, ci şi una a imobilităţii, şi plăcerea constă mai mult
în stabilitate decât în mişcare.
- Natura care are
nevoie de schimbare este rea, ea nefiind bună pentru că nu este simplă.
- Acolo unde exista raporturi de justiţie, există şi
raporturi de prietenie, dacă omul este om. În regimurile democratice relaţiile
de prietenie ocupă un loc de importanţă maximă; în tiranii prietennia este
neînsemnată.
- Faptul de a exista
reprezintă pentru virtuos un bine. El tinde să rămână ceea ce este, în sensul
de a nu-şi depăşi limitele propriei naturi.
- Prietenul este un al doilea eu.
- Numai prin virtute te împaci cu tine însuţi, şi cu alter
ego.
- Fiecare dintre noi este propriul său intelect.
- Omul este o fiinţă socială, destinată prin natură vieţii
în comun.
- Fericirea este o
activitate, deci o devenire, nu un dat imanent.
- Determinarea ţine de natura binelui.
- Poate chiar şi în fiinţele inferioare există un princiupiu
natural bun, superior faţă de ceea ce sunt ele în sine, care tinde spre binele
ce le este propriu.
- Conformă cu virtutea este o viaţă ce presupune eforturi
serioase şi nu una petrecută în joc.
- Activitatea contemplativă constituie fericirea perfectă a
omului.
- Omul trebuie să se imortalizeze pe sine trăind în
conformitate cu elementul cel mai elevat din el, adică intelectul.
- Virtutea intelectuală are nevoie de bunuri exterioare în
mai mică măsură decât virtutea etică.
- Activitatea
divinităţii, prin excelenţă fericită, nu poate fi decât contemplativă.
- Caracterul trebuie să aibă o anumită predispoziţie spre
virtute.
- Fericirea este legată de viaţa terestră."
Politica
"- La om, ca şi la celelalte vietăţi şi plante, există
o dorinţă firească de a lăsa după ei o altă fiinţă asemănătoare lui.
- Statul este o instituţie naturală şi omul prin natura sa e
o fiinţă socială, pe când antisocialul prin natură, nu datorită unor
împrejurări ocazionale, este ori un supraom, ori o fiară.
- Statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi;
căci corpul trebuie să existe înainte de organe.
- După cum omul, în perfecţiunea sa, este cea mai nobilă
dintre fiinţe, totastfel, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea dintre
toate.
- Este contra naturii a stăpâneşti sclavi; căci numai prin
lege devine cineva sclav ori este liber, iar prin natură nu se deosebesc întru
nimic; aşadar orânduirea aceasta nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violenţă.
- Dacă natura nu creează nimic fără scop şi în zadar, este
necesar să adnmitem că natura a făcut toate acestea pentru folosul oamenilor.
- Este evident că orice avuţie trebuie să aibă o limită.
Însă de fapt vedem că are loc contrariul.
- Oamenii se străduiesc numai să trăiască, nu să trăiască
frumos. Dorul de viaţă fiind infinit, ei se străduiescsă strângă mijloace
infinite de trai.
- Agoniseala averii din comerţ este cu drept cuvânt
dispreţuită, fiindcă nu-şi ia câştigul din natură, ci de la alţii, împrumutul
pe dobândă şi camătă sunt urâte cu cea mai mare dreptate, fiindcă acestea îşi
scot câştigul tot din bani, şi nu le lasă destinaţia pentru care au fost
creaţi.
- Regele trebuie să fie superior supuşilor săi, însă trebuie
să fie din aceşlaşi neam.
- Prisosul, iar nu
nevoia, face să se săvârşească crimele cele mari.
- Cei mai mulţi oameni nu trăiesc decât pentru a potoli
lăcomia.
- În loc de nivelare a averilor, trebuie să se facă în aşa
fel încât oamenii moderaţi din temperament să nu vrea să se îmbogăţească, iar
cei răi să nu poată.
- A schimba în mod uşuratic legile în fiinţă pentru altele
noi însemană a slăbi tot pe atât forţa legii.
- Cartaginezii se pricep cel mai bine să evite orice
răscoală, dând poporului prilejul să se îmbogăţească prin faptul că trimit
mereu o parte din el în oraşele colonizate. Acesta este un mijloc de a purifica
şi de a conserva statul.
- Solon a acordat poporului partea necesară de putere, adică
alegerea magistraţilor şi dreptul de a-i trage la răspundere, căci fără aceste
două drepturi poporul este ori sclav, ori duşman.
- Cetăţeanul bun trebuie să reunească în persoana lui
deopotrivă ştiinţa şi forţa ascultării şi guvernării; virtutea sa constă în a
cunoaşte aceste două feţe ale puterii care se aplică fiinţelor libere.
- Deviaţiile Constituţiei clasice sunt tirania - pentru
regalitate, oligarhia - pentru aristocraţie şi demagogia - pentru republică.
- Scopul statului
este fericirea cetăţenilor, iar toate instituţiile tind să o asigure.
- Legile, trebuid să se refere la stat, sunt bune în formele
de guvernare pure şi vicioase în formele de guvernare corupte.
- Binele în politică
este justiţia.
- Nobilii şi oamenii liberi sunt clase foarte înrudite una
cu alt pentru că nobleţea dă cetăţeni mai reali decât nenobilii.
- Virtutea socială este justiţia, iar toate celelalte
urmează în mod necesar ca consecinţe ale ei.
- Toate formele de
guvernământ corupte sunt contrare legilor naturale.
- Un guvern asigură cetăţenilor pe care îi guvernează
bucuria fericirii celei mai perfecte pe acre o comportă condiţia lor.
- Fericirea nu poate
să urmeze niciodată viciul.
- Este mai bine să trăieşti ca om liber decât ca stăpân de sclavi.
- Binele suprem este
succesul doar dacă jafurile şi violenţa ar putea da vreodată binele suprem, dar
presupunerea aceasta este din rădăcină falsă.
- Virtutea singură nu este de ajuns: mai trebuie puterea de
a o pune în acţiune.
- A avea totul, a nu avea nevoie de nimeni, iată adevărata
independenţă.
- Trei lucruri îl pot face pe un om bun şi virtuos: natura,
deprinderea şi raţiunea.
- Numai omul întruneşte în fiinţa sa raţiunea cu moravurile
şi cu natura.
- Este datoria
legiuitorului de a-i deprinde pe cetăţeni cu virtutea cunoscând şi mijloacele
de a-i conduce într-acolo şi scopul esenţial al vieţii celei mai bune.
- Legiuitorul trebuie
mai ales să facă astfel încât chiar legile sale cu privire la război, cât şi la
celelalte instituţii, să aibă în vedere pacea şi repausul.
- Naşterea corpului precede pe cea a sufletului.
- Educaţia copiilor trebuie să fie unul din obiectele de
căpetenie ale grijii legiuitorului. Cu cât moravurile sunt mai curate, cu atât
statul este mai întărit.
- Nu este un guvern
bun decât acolo unde legea este respectată.
- Ceea ce trebuie mai
ales cetăţii sunt fiinţe egale şi asemănătoare, calităţi care se găsesc în
clasa de mijloc; tirania iese din sânul unei demagogii neînfrânate sau al unei
oligarhii extreme mult mai adesea decât din sânul clasei de mijloc.
- Proprietatea
mijlocie este aceea care face democraţiile mai liniştite şi mai durabile.
- Legiuitorii cei mai buni au ieşit din clasa de mijloc.
- Principiul guvernământului democratic este libertatea.
- Clasa cea mai
potrivită cu sistemul democratic este cea a agricultorilor.
- Vicleşuguirle tiranilor pot găsi loc în democraţie prin destrăbălarea
femeilor şi copiilor şi îngăduinţa fiecăruia de a trăi cum îi place. Mulţi
oameni vor primi acest guvernământ pentru că oamenii în general vor mai degrabă
un trai fără disciplină decât o viaţă înţeleaptă şi ordonată.
- Ilegalitatea sapă pe tăcute statul, după cum mici
cheltuieli, repetate adesea, minează averile.
- Legile cel mai
utile devin cu totul iluzorii dacă moravurile şi educaţia nu corespund
principiilor politice.
- Statele cu principii diferite sunt întotdeuna duşmane
între ele.
- Un principiu al tiraniei este de a-i sărăci pe supuşi. În
scopul acesta au fost ridicate piremidele din Egipt şi marile lucrări, care nu
au decât unul şi acelaşi scop: ocuparea statornică şi sărăcirea poporului. Tot
tirania seamănă dezumanizarea şi bârfirea printre cetăţeni, înduşmănirea
prietenilor, aţâţarea poporului contra claselor înalte.
- Particularitatea
tiranului este să respingă pe oricine are un suflet liber şi mândru.
- Platon: Aceste tulburări, a căror rădăcină adunată cu o
treime plus cinci dă două armonii, nu încep decât când numărul a fost
geometriceşte ridicat la cub (5.040 de ani) deoarece natura creează atunci fiinţe
vicioase şi care nu se pot prin nimic îndrepta."
Concluziile:
Universul este supus cauzalităţii, orice cauză producând un
efect. Dar efectul este finalitatea cauzei, ca atare Universul este supus
finalităţii. De aici rezultă cu necesitate că există o cauză primă şi un efect
final. Acest efect final este fiinţa supremă, indistructibilă - adică omul care
a atins fericirea totală, autocontemplarea suficientă sieşi, sinonimă cu cea a
Divinităţii. Practic, vorbim despre spiritele sfinţilor...
Fericirea supremă este scopul final al existenţei omului,
iar aceasta nu este un dat nativ, ci o potenţialitate care devine act atunci
când omul trăieşte în conformitate cu virtutea - răbdător, pe tot parcursul
vieţii.
Drumul către
virtute al unui copil trebuie ghidat, prin educaţie, de societate, familia
fiind faza incipientă a
societăţii. Calea virtuţiilor este netezită de stat prin
aplicarea justiţiei, scopul suprem al politicii!
Statul perfect este cel democratic în care domneşte dreptatea
şi în care majoritatea este formată din cetăţeni ai clasei de mijloc, de
preferinţă agricultori.
Desigur, acestea
sunt doar idei; nici un un om nu va atinge fericirea adevărată până nu va trece
şi prin iniţiere. Iar
iniţierea este cunoaştere de tip ocult, necontradictorie în raport cu cea de
tip raţional şi superioară acesteia.
