luni, 10 iunie 2013



Aristotel, Fiinţa Supremă şi Omul Fericit



Iată câteva idei extrase, prin citate, din trei scrieri ale lui Aristotel. Se spune că filosofia Stagirit
ului a fost depăşită, adică abandonată, începând cu secolul al XVIII-lea, în momentul apariţiei primelor semne ale industrializării şi ale teoriilor societăţii consumeriste. Să vedem...


Metafizica

"- Toţi oamenii au sădit în firea lor dorinţa de a cunoaşte. Dovada acestui lucru stă în plăcerea pe care le-o procură activitatea simţurilor.
- Acele fiinţe care, pe lângă simţ, mai au şi darul de a-şi aducea aminte, sunt destoinice pentru învăţătură.
- Cunoaşterea şi priceperea sunt mai degrabă apanajul ştiinţei decât al experienţei şi socotim mai învăţaţi pe oamenii de ştiinţă decât pe oamenii practici.
- Mai exacte sunt acele ştiinţe ce se întemeiază pe principiile simple decât acelea care recurg la adaosuri.
- Iubitorul de mituri este oarecum un filosof, căci mitul este născocit pe baza unor întâmplări minunate, pentru explicarea lor.
- Spunem despre om că este liber când există pentru el.
- Pitagoreicii au afirmat că există două principii.
- Există un principiu suprem şi cauzele celor existente nu sunt infinite. E peste putinţă ca de pildă carnea să ia naştere printr-un proces infinit din Pământ, Pământul din Aer, Aerul din Foc şi procesul acesta să nu se oprească niciodată.
- De vreme ce procersul devenirii înspre limita superioară nu poate merge la infinit, ar rezulta în chip necesar că nu poate fi veşnic acel prim termen de pe urma pieirii căruia a luat naştere ceva. Afară ce aceasta, există un scop final, care nu e mijloc pentru nici un  alt lucru, ci pentru care toate celelalte sunt mijloace. Acei care admit existaneţa unui proces la infinit elimină ideea Binelui. Dar nimeni nu s-ar mai apuca să întreprindă ceva dacă ar şti că nu ajunge la nici un rezultat.
- Cei ce admit procesul devenirii la infinit elimină ştinţa. Căci ştiinţa nu e posibilă până nu ajungi la ultimele părţi ce nu se pot divide.
- Cum am putea cunoaşte principiile dacă ele nu stau în rapot de contarietate?
- Chiar în cele mai umile meserii, cum ar fi a dulgherului, totul se judecă după criteriul mai binelui sau mai răului, pe când în matematică nu se vorbeşte despre ceea ce este bine sau rău.
- Filosofia este ştiinţa supremă călăuzitoarea celorlate, pentru că este ştiinţa scopului şi a Binelui, căci în vederea Binelui se întâmplă toate celelalte.
- Dacă în afara lucrurilor individuale nu mai există nimic, iar ele sunt infinite ca număr, cum e posibil să dobândim o ştiinţă a ceea ce e infinit ca număr? Căci orice lucru poate fi cunoscut numai întrucât are o unitate, e identic cu sine însuşi şi are un caracter de generalitate.
- Dacă n-ar mai exista nimic în afară de ceea ce e individual, n-ar mai exista nimic veşnic, nici nemişcat, căci toate lucrurile sensibile sunt în mişcare. Dar dacă nu exista nimic veşnic, nu mai poate să aibă loc vreo devenire, căci tebuie să fie ceva care devine şi din care se devine, iar ultimul termen al seriei trebuie să fie ceva nedevenit, la care procesul acesta ia un sfârşit. Dar, dacă există devenire şi mişcare, aceste două procese trebuie să aibă un capăt. Căci nu există nici o mişcare care să fie fără sfârşit, ci fiecare are un scop şi este peste putinţă să ia naştere un lucru a cărui naştere este imposibilă, iar ce a luat naştere trebuie să existe atunci când a luat sfârşit procesul devenirii.
- Fiinţa posedă proprietăţile ei particulare, iar datoria filosofului constă tocmai în a descoperi adevărul cu privire la ele.
- În cadrul celor existente mai există şi o anume substanţă independentă, căreia nu-i revine absolut deloc nici atributul mişcării, nici acela al pieirii sau al naşterii.
- Când un lucru piere, trebuie să rămână din el ceva existent şi, când ia naştere ceva, trebuie să existe ceva din care să ia naştere şi datorită căruia el e produs.
- Este ceva care veşnic pune în mişcare ceea ce se mişcă, iar Primul motor este el însuşi în mişcare.
- Perfect se numeşte lucrul din afara căruia nu se mai poate lua nici o părticică spre a i-o adăuga. Se mai numesc perfecte lucrurile ce şi-au atins scopul efectiv.
- Dacă există undeva elementul divin, el nu poate fi decât într-o astfel de fire nemişcătoare şi separată.
- Dacă există o substanţă nemişcată, ştiinţa ce se ocupă cu aceasta trebuie să fie anterioară, şi ea trebuie să constitiue filosofia primă, care este şi universală, întrucât e primă. Iar obiectul ei va fi de a trata Fiinţa ca fiind, totodată în esenţa sa, cât şi despre atributele care-i revin în calitatea ei de fiinţă.
- Numesc materie ceea ce prin sine însuşi nu e ceva determinat, nici o cantitate oarecare, nici nu are vreunul din predicatele prin care e determinată fiinţa. Ea e ceva despre care se afirmă toate aceste predicate, dar care e dincolo de ele toate. Celelalte categorii, toate afară de cea a substanţei, formează predicate ale substanţei, iar substanţa ea însăşi e un predicat al materiei. Aşa că ultimul substrat în sine nu e ceva determinat, nici o cantitate, nici altceva. El nu va consta nici măcar în negaţia acestor determinări, căci chiar aceste negaţii nu îi revin decât în chip accidental.
- Esenţa permanentă a unui lucru e ceea ce fiecare lucru e socotit a fi în el însuşi.
- Forma este indivizibilă.
- Materia în sine nu poate fi cunoscută. Materia inteligibilă se găseşte în lucrurile sensibile.
- Nici un universal nu există separat, în afara obiectelor individuale.
- Silaba este ceva aparte, nu se reduce la suma elementelor sale. Se pare că acest plus ce contribuie la formarea întregului e ceva nou, nefiind el însuşi un  element, e cauza primă a existenţei lucrului.
- Prin materie înţeleg nu ceea ce este determinat în act, ci numai în putinţă.
- E cu putinţă ca dintr-o singură materie să ia naştere lucruri deosebite, datorită cauzei mişcătoare. De exemplu, din scânduri se poate face o ladă sau un pat.
- Materia proximă şi forma sunt unul şi acelaşi lucru, cu deosebirea că prima e ceva potenţial, iar cealaltă ceva actual.
- Dacă existenţa lui A este posibilă, urmează faptul de a admite că existenţa lui A nu atrage după sine nicio imposibilitate. Atunci B trebuie să existe neapărat.
- Actule este anterior potenţei. Pentru a trece de la un lucru potenţial la un lucru actual este nevoie întotdeuna de un lucru care există deja în act. Omul actualizat provine dintr-un om.
- Orice tendinţă spre mişcare presupune o mişcare ce s-a realizat deja.
- Actul este anterior şi pentru că tot ce devine tinde spre principiul şi scopul său, căci principiul este cauza finală, iar devenirea are loc în vederea unui scop. Dar scopul este actul şi în vederea actului îşi capătă un lucru potenţa.
- Dacă există vreun lucru care de la natură are în sine primul principiu al primului fel de mişcare, vreau să zic mişcarea locală de natură circulară, acest lucru este prima dintre toate mărimile care constituie o unitate.
- Unul este principiul numărului ca număr.
- Unitatea este indivizibilă în mod absolut.
- Contrarietatea primă este posesiunea şi privaţiunea.
- Socotim ceva ca fiind întrucât fiinţează.
- E absurd să cauţi a judeca adevărurile după lucrurile materiale ce se schimbă întruna şi nu stăruie niciodată în aceeaşi stare; când cauţi adevărul trebuie să te bizui pe cele ce rămân pururea aceleaşi şi nu suferă nicio schimbare.
- Nu există mişcare în afara lucrului.
- Subiectul nu se confundă cu atributele sale.
- Trecerea în act a lucrului în potenţă constituie mişcarea.
- Infinitul nu poate exista ca act.
- Finitul e distrus de infinit.
- Ultima materie aparţine de ceea ce e substanţă în cel mai înalt grad.
- Există o substanţă veşnică ce nu e supusă mişcării.
- Ca mişcare continuă, nu există decât mişcarea în spaţiu şi anume cea circulară.
- Trebuie să existe un principiu de aşa fel încât substanţa lui să constea în a fi necurmat în act. Aceste substanţe rebuie să fie neapărat veşnice, imateriale, mai presus de oricare altele.
- Cauza finală imprimă o mişcare în acelaşi fel în care obiectul iubirii pune în mişcare pe cel care iubeşte.
- La Principiu activitatea se confundă cu fericirea sa.
- Gândirea în sine are ca obiect Binele cel mai pur. Astfel, Gândirea se gândeşte pe sine însăşi prin participare la inteligibil, căci ea însăşi devine inteligibilă, intrând în atingere cu obiectul său şi cugetându-l, astfel că intelectul şi inteligibilul se confundă devenind identice. Căci receptaculul inteligibilului şi al substanţei este gândirea, care, manifestându-se în act, posedă inteligibilul. Aşa că elementul divin pe care pare să-l cuprindă intelectul aparţine mai degrabă Primului Mişcător nemişcat, iar actul de contemplare este cea mai mare şi cea mai pură fericire.
- Există o substanţă veşnică, nemişcată şi despărţită de cele sensibile. Ea poate să producă o mişcare pentru un timp infinit, dar se ştie că nici un lucru finit nu poate avea o putere infinită. Dar orice mărime este sau finită, sau infinită. Substanţa în discuţie nu poate să aibă o mărime finită, dar ea nu poate avea nici o întindere infinită, pentru că o astfel de întindere nu există. Totuşi, substanţa veşnică nu poate fi nici accesibilă vreunei modificări sau schimbări, pentru că toate celelalte mişcări provin din mişcarea locală.
- Mintea omenească îşi găseşte satisfacţia supremă în contemplarea întregului; aceeaşi atitudine are şi Inteligenţa divină, care se gândeşte pe ea însăţi în vecii vecilor.
- Lumea e alcătuită aşa încât totul este rânduit în vederea unui scop.
- Contrariile nu se influenţează direct unele pe altele. Există un al treilea element.
- Nu poate exista o ştiinţă a lucrurilor care sunt într-un veşnic flux.
- Obiectele matematice nu au o existenţă separată de lucruile sensibile şi nu ele sunt principiile Fiinţei."


Etica Nicomahică


"- Superioritatea absolută o are cel ce gândeşte totul cu propria minte.
- Binele nu este bine pentru că e etern, ci pentru că este pur şi simplu.
- Există două feluri de bine: pentru sine, şi intermediare pentru obţinerea celor dintâi.
- Fericirea este binele pentru sine cel mai desăvârşit.
- Binele specific uman este activitatea sufletului în acord cu virtutea cea mai desăvârşită de-a lungul întregii vieţi.
- Scopuri sunt considerate actele sufleteşti (unele), iar nu cele exterioare.
- Fericirea are nevoie de o prosperitate exterioară, de societate.
- Fericirea face parte din realităţile divine.
- Scopul artei politice este cel mai elevat, ea fiind cea care depune maxima stăruinţă în a face din cetăţeni oameni de valoare, obişnuindu-i să practice binele.
- Animalele nu pot fi fericite. Copii nu pot fi fericiţi. Ei nu practică virtutea.
- Virtuosul suportă demn vicisitudinile sorţii.
- Virtuţiile dianoetice sunt: înţelepciunea speculativă, inteligenţa, înţelepciunea practică.
- Virtuţiile etice sunt: generozitatea sau moderaţia.
- Virtuţiile dianoetice se dezvoltă prin învăţătură; cele etice prin experienţă.
- Virtuţiile nu apar în noi în mod natural, nici împotriva naturii, ci ne-am născut cu aptitudinea de a la primi, pentru a le perfecţiona prin deprindere.
- Răul ţine de domeniul infinitului, binele de cel al limitatului.
- Doar într-un fel poţi fi bun, rău în nenumărate feluri.
- Virtutea o dobândim voluntar, determinată de raţiune.
- Omul superior se distinge de mulţime.
- Omul grandorii sufleteşti este acela care, apreciindu-se pe sine ca fiind demn de lucruri mari, este cu adevărat demn de ele.
- Valoarea este privită ca raportându-se la bunurile exterioare. Cel mai înalt dintre aceste bunuri este cel acordat divinităţii; onoarea, dintre bunurile exterioare, este cel mai înalt.
- Drept însemană legalitate şi egalitate. Nedrept însemană ilegalitate şi inegalitate.
- Nomos este o convenţie care duce la numisma, care este banul.
- Virtutea unui lucru este aptitudinea de a-şi îndeplini funcţia proprie.
- Modalităţile prin care sufletul enunţă adevărul sub forma de afirmaţie sau negaţie sunt cinci: arta, ştiinţa, înţelepciunea, practica, înţelepciunea speculativă şi intelectul intuitiv.
- Natura noastră nu este simplă, ci include şi un al doilea element, diferit de primul, în virtutea căruia suntem fiinţe coruptibile, astfel încât dacă unul dintre aceste elemente se află în activitate, acesta este, din perspectiva celuilalt element, contrară naturii.
- Dacă ar exista o fiinţă cu natură simplă, aceeaşi activitate ar fi pentru ea totuna cu cea mai plăcută. Din această cauză divinitatea se bucură etern de o unică şi simplă plăcere, căci există nu numai o activitate a mişcării, ci şi una a imobilităţii, şi plăcerea constă mai mult în stabilitate decât în mişcare.
- Natura care are nevoie de schimbare este rea, ea nefiind bună pentru că nu este simplă.
- Acolo unde exista raporturi de justiţie, există şi raporturi de prietenie, dacă omul este om. În regimurile democratice relaţiile de prietenie ocupă un loc de importanţă maximă; în tiranii prietennia este neînsemnată.
- Faptul de a exista reprezintă pentru virtuos un bine. El tinde să rămână ceea ce este, în sensul de a nu-şi depăşi limitele propriei naturi.
- Prietenul este un al doilea eu.
- Numai prin virtute te împaci cu tine însuţi, şi cu alter ego.
- Fiecare dintre noi este propriul său intelect.
- Omul este o fiinţă socială, destinată prin natură vieţii în comun.
- Fericirea este o activitate, deci o devenire, nu un dat imanent.
- Determinarea ţine de natura binelui.
- Poate chiar şi în fiinţele inferioare există un princiupiu natural bun, superior faţă de ceea ce sunt ele în sine, care tinde spre binele ce le este propriu.
- Conformă cu virtutea este o viaţă ce presupune eforturi serioase şi nu una petrecută în joc.
- Activitatea contemplativă constituie fericirea perfectă a omului.
- Omul trebuie să se imortalizeze pe sine trăind în conformitate cu elementul cel mai elevat din el, adică intelectul.
- Virtutea intelectuală are nevoie de bunuri exterioare în mai mică măsură decât virtutea etică.
- Activitatea divinităţii, prin excelenţă fericită, nu poate fi decât contemplativă.
- Caracterul trebuie să aibă o anumită predispoziţie spre virtute.
- Fericirea este legată de viaţa terestră."


Politica

"- La om, ca şi la celelalte vietăţi şi plante, există o dorinţă firească de a lăsa după ei o altă fiinţă asemănătoare lui.
- Statul este o instituţie naturală şi omul prin natura sa e o fiinţă socială, pe când antisocialul prin natură, nu datorită unor împrejurări ocazionale, este ori un supraom, ori o fiară.
- Statul este anterior familiei şi fiecăruia dintre noi; căci corpul trebuie să existe înainte de organe.
- După cum omul, în perfecţiunea sa, este cea mai nobilă dintre fiinţe, totastfel, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea dintre toate.
- Este contra naturii a stăpâneşti sclavi; căci numai prin lege devine cineva sclav ori este liber, iar prin natură nu se deosebesc întru nimic; aşadar orânduirea aceasta nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violenţă.
- Dacă natura nu creează nimic fără scop şi în zadar, este necesar să adnmitem că natura a făcut toate acestea pentru folosul oamenilor.
- Este evident că orice avuţie trebuie să aibă o limită. Însă de fapt vedem că are loc contrariul.
- Oamenii se străduiesc numai să trăiască, nu să trăiască frumos. Dorul de viaţă fiind infinit, ei se străduiescsă strângă mijloace infinite de trai.
- Agoniseala averii din comerţ este cu drept cuvânt dispreţuită, fiindcă nu-şi ia câştigul din natură, ci de la alţii, împrumutul pe dobândă şi camătă sunt urâte cu cea mai mare dreptate, fiindcă acestea îşi scot câştigul tot din bani, şi nu le lasă destinaţia pentru care au fost creaţi.
- Regele trebuie să fie superior supuşilor săi, însă trebuie să fie din aceşlaşi neam.
- Prisosul, iar nu nevoia, face să se săvârşească crimele cele mari.
- Cei mai mulţi oameni nu trăiesc decât pentru a potoli lăcomia.
- În loc de nivelare a averilor, trebuie să se facă în aşa fel încât oamenii moderaţi din temperament să nu vrea să se îmbogăţească, iar cei răi să nu poată.
- A schimba în mod uşuratic legile în fiinţă pentru altele noi însemană a slăbi tot pe atât forţa legii.
- Cartaginezii se pricep cel mai bine să evite orice răscoală, dând poporului prilejul să se îmbogăţească prin faptul că trimit mereu o parte din el în oraşele colonizate. Acesta este un mijloc de a purifica şi de a conserva statul.
- Solon a acordat poporului partea necesară de putere, adică alegerea magistraţilor şi dreptul de a-i trage la răspundere, căci fără aceste două drepturi poporul este ori sclav, ori duşman.
- Cetăţeanul bun trebuie să reunească în persoana lui deopotrivă ştiinţa şi forţa ascultării şi guvernării; virtutea sa constă în a cunoaşte aceste două feţe ale puterii care se aplică fiinţelor libere.
- Deviaţiile Constituţiei clasice sunt tirania - pentru regalitate, oligarhia - pentru aristocraţie şi demagogia - pentru republică.
- Scopul statului este fericirea cetăţenilor, iar toate instituţiile tind să o asigure.
- Legile, trebuid să se refere la stat, sunt bune în formele de guvernare pure şi vicioase în formele de guvernare corupte.
- Binele în politică este justiţia.
- Nobilii şi oamenii liberi sunt clase foarte înrudite una cu alt pentru că nobleţea dă cetăţeni mai reali decât nenobilii.
- Virtutea socială este justiţia, iar toate celelalte urmează în mod necesar ca consecinţe ale ei.
- Toate formele de guvernământ corupte sunt contrare legilor naturale.
- Un guvern asigură cetăţenilor pe care îi guvernează bucuria fericirii celei mai perfecte pe acre o comportă condiţia lor.
- Fericirea nu poate să urmeze niciodată viciul.
- Este mai bine să trăieşti ca om liber decât ca stăpân de sclavi.
- Binele suprem este succesul doar dacă jafurile şi violenţa ar putea da vreodată binele suprem, dar presupunerea aceasta este din rădăcină falsă.
- Virtutea singură nu este de ajuns: mai trebuie puterea de a o pune în acţiune.
- A avea totul, a nu avea nevoie de nimeni, iată adevărata independenţă.
- Trei lucruri îl pot face pe un om bun şi virtuos: natura, deprinderea şi raţiunea.
- Numai omul întruneşte în fiinţa sa raţiunea cu moravurile şi cu natura.
- Este datoria legiuitorului de a-i deprinde pe cetăţeni cu virtutea cunoscând şi mijloacele de a-i conduce într-acolo şi scopul esenţial al vieţii celei mai bune.
- Legiuitorul trebuie mai ales să facă astfel încât chiar legile sale cu privire la război, cât şi la celelalte instituţii, să aibă în vedere pacea şi repausul.
- Naşterea corpului precede pe cea a sufletului.
- Educaţia copiilor trebuie să fie unul din obiectele de căpetenie ale grijii legiuitorului. Cu cât moravurile sunt mai curate, cu atât statul este mai întărit.
- Nu este un guvern bun decât acolo unde legea este respectată.
- Ceea ce trebuie mai ales cetăţii sunt fiinţe egale şi asemănătoare, calităţi care se găsesc în clasa de mijloc; tirania iese din sânul unei demagogii neînfrânate sau al unei oligarhii extreme mult mai adesea decât din sânul clasei de mijloc.
- Proprietatea mijlocie este aceea care face democraţiile mai liniştite şi mai durabile.
- Legiuitorii cei mai buni au ieşit din clasa de mijloc.
- Principiul guvernământului democratic este libertatea.
- Clasa cea mai potrivită cu sistemul democratic este cea a agricultorilor.
- Vicleşuguirle tiranilor pot găsi loc în democraţie prin destrăbălarea femeilor şi copiilor şi îngăduinţa fiecăruia de a trăi cum îi place. Mulţi oameni vor primi acest guvernământ pentru că oamenii în general vor mai degrabă un trai fără disciplină decât o viaţă înţeleaptă şi ordonată.
- Ilegalitatea sapă pe tăcute statul, după cum mici cheltuieli, repetate adesea, minează averile.
- Legile cel mai utile devin cu totul iluzorii dacă moravurile şi educaţia nu corespund principiilor politice.
- Statele cu principii diferite sunt întotdeuna duşmane între ele.
- Un principiu al tiraniei este de a-i sărăci pe supuşi. În scopul acesta au fost ridicate piremidele din Egipt şi marile lucrări, care nu au decât unul şi acelaşi scop: ocuparea statornică şi sărăcirea poporului. Tot tirania seamănă dezumanizarea şi bârfirea printre cetăţeni, înduşmănirea prietenilor, aţâţarea poporului contra claselor înalte.
- Particularitatea tiranului este să respingă pe oricine are un suflet liber şi mândru.
- Platon: Aceste tulburări, a căror rădăcină adunată cu o treime plus cinci dă două armonii, nu încep decât când numărul a fost geometriceşte ridicat la cub (5.040 de ani) deoarece natura creează atunci fiinţe vicioase şi care nu se pot prin nimic îndrepta."



Concluziile:

Universul este supus cauzalităţii, orice cauză producând un efect. Dar efectul este finalitatea cauzei, ca atare Universul este supus finalităţii. De aici rezultă cu necesitate că există o cauză primă şi un efect final. Acest efect final este fiinţa supremă, indistructibilă - adică omul care a atins fericirea totală, autocontemplarea suficientă sieşi, sinonimă cu cea a Divinităţii. Practic, vorbim despre spiritele sfinţilor...

Fericirea supremă este scopul final al existenţei omului, iar aceasta nu este un dat nativ, ci o potenţialitate care devine act atunci când omul trăieşte în conformitate cu virtutea  - răbdător, pe tot parcursul vieţii.

Drumul către virtute al unui copil trebuie ghidat, prin educaţie, de societate, familia fiind faza incipientă a societăţii. Calea virtuţiilor este netezită de stat prin aplicarea justiţiei, scopul suprem al politicii!

Statul perfect este cel democratic în care domneşte dreptatea şi în care majoritatea este formată din cetăţeni ai clasei de mijloc, de preferinţă agricultori.

Desigur, acestea sunt doar idei; nici un un om nu va atinge fericirea adevărată până nu va trece şi prin iniţiere. Iar iniţierea este cunoaştere de tip ocult, necontradictorie în raport cu cea de tip raţional şi superioară acesteia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu