Mascota echipei olimpice a Moldovei reaminteşte că originea tricolorului este foarte veche

 Lupul dacic era vopsit în 

roşu, galben şi albastru

Republica Moldova merge cu steagul dacilor la Olimpiada de la Londra. Mascota echipei la Jocurile Olimpice de la Londra a fost prezentată miercuri. După cum se vede, stindardul de luptă al dacilor este vopsit în  roşu, galben şi albastru. De ce?

Purtat pentru prima oară de pandurii lui Tudor Vladimirescu, într-o formă apropiată de cea pe care o are astăzi tricolorul, se pare că cele trei culori ale actualului stindar al românilor au fost emblema naţională din vremuri mult mai vechi.Unii istorici români aduc argumente în favoarea acestei ipoteze uluitoare: steagul dacic, "balaurul cu cap de lup", era colorat în roşu, galben şi albastru. Era cromatică reprezentativă a strămoşilor noştri, din vremuri imemoriale. Cele trei culori au fost păstrate, în mod oficial, întrucât acestea au fost culorile etniei şi ale pământului, fiind conservate prin tradiţie şi impuse de obiceiurile zonei. Ipoteza este susţinută, separat, de istoricii Aurel David şi dr. Marius Bizerea. Această variantă despre originea steagului nostru naţional nu este încă validată oficial, dar nici nu poate fi negată, deoarece are o documentaţie solidă la bază.

Strabon constata că numele străvechi al dacilor era "dai" sau "dav", adică lupi sau cei ce se aseamănă cu lupii. Astfel, întreaga simbolistică pe care dacii au impus-o antichităţii a fost "semnul lupului". Steagul cu balaur - dragonul - alături de cultul cerbului şi cavalerii gemeni purtători de dragon reprezintă un simbol caracteristic întregului neam tracic. Este însă cert că acest însemn heraldic a fost preluat oficial de romani în urma cuceririi Daciei şi a dislocării, în afara hotarelor acesteia, a unui număr mare de daci "foarte potriviţi pentru război, împreună cu armele lor". Începând chiar cu împăratul Traian, romanii au recrutat pentru nevoile Imperiului unităţi auxiliare formate exclusiv din daci.

Alături de "sica", sabia de care dacii erau nedespărţiţi, unităţile formate din daci au dus cu ele şi steagul cu balaur zburător. Cel puţin în primele decenii, acesta a fost preluat cu întregul său simbolism. Dragonul i-a însoţit pe daci, deveniţi militari ai armatei romane, până la hotarele de răsărit ale imperiului. În Capadochia (sudul podişului Anatoliei), de pildă, este menţionată o "Alla I Ulpia Dacorum", iar în Siria o "Cohors I Ulpia Dacorum", din care făcea parte şi un anume Aurel Iulio Draco.

Structura cromatică a dragonului a fost reliefată chiar în acele vremuri, dar istoricii au dat prea puţină importanţă acestei informaţii. Sunt extrem de preţioase în acest sens observaţiile făcute de Arian, guvernator al Capadochiei pe vremea împăratului Hadrianus (117-138). Acesta spune că "insignele" dacilor le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori, cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup până la coasă ca al şerpilor. Când se porneşte atacul, balaurii se umflă din pricina aerului, semănând grozav cu fiarele şi şuierând datorită mişcării în viteză. Înfăţişarea dragonului este diferită deci de imaginile pe care le-am cunoscut până acum din basoreliefurile sculptate pe diferite monumente romane. Balaurul era confecţionat din bucăţi de pânză de diferite culori. Arian nu specifică însă despre ce culori este vorba. Dar...

Dragonul s-a răspândit şi în alte zone ale Imperiului Roman, de unde se pot reconstitui culorile pe care acesta le avea. În anul 145, dacii din "Cohors I Aelia Dacorum", trimişi de împăratul Hadrianus în sud-estul Britaniei, au fost lăsaţi la vatră. Dacii, deveniţi cetăţeni romani, au fost împământeniţi cu parcele chiar în jurul castrului Amboglana, pe care îl apăraseră ca soldaţi. Copiii lor, educaţi în spiritul militar, au intrat, la rândul lor, în armată, continuând serviciul militar al tatălui.

Sudul Britaniei "fu repede presărat cu căsuţe romane". Dacii şi-au păstrat însă tradiţiile militare, printre care sica şi dragonul, care au rămas un însemn de război pentru populaţia din sud-estul Angliei şi este considerat de istorici o "relicvă a dominaţiei romane".
Folosind infanteria disciplinată, armura, armele de aruncare la distanţă şi cavaleria din epoca târzie a tehnicii romane de luptă, britanicii au reuşit să-i respingă o vreme pe saxoni. Legendarul rege Arthur a repurtat în anul 500 o victorie asupra saxonilor, în apropierea muntelui Badon.

Ei bine, celţii au folosit ca stindard de luptă dragonul zburător, a cărui prezenţă pe pământul Britaniei era legată de staţionarea aici a trupelor romane. Regele Arthur a fost imortalizat ridicând un astfel de stindard în onoarea tatălui său, Uther Pendragon.

Cognomenul Dragon (Draco) a fost întâlnit şi la militarii daci din trupele romane staţionate în estul imperiului cu 250 de ani înainte. Iar "Dragonul" purtat ca stindard de celţi era confecţionat din ţesătură uşoară, cu gura deschisă, prin care pătrundea aerul la cea mai mică adiere de vânt, determinându-l să scoată sunete ascuţite care speriau duşmanul. Redat de către istoricul Whitney Smith, de pe un document de epocă, dragonul folosit de celţi şi-a dezvăluit pentru prima oară cromatica: roşu, galben şi albastru.

Chiar dacă dragonul a dispărut în ţinuturile dunărene ale Imperiului Roman, cele trei culori şi-au urmat destinul ancestral care a dat distincţie acestei zone a lumii. Insigna legiunilor V-Macedonia şi XII-Gemina, de pildă, se evidenţiază printr-o frapantă succesiune coloristică a celor trei culori: roşu, galben şi albastru.

În anul 535, împăratul bizantin Iustinian reface legătura imperiului cu ţinuturile dunărene. El înfiinţează două cetăţi la nord de Dunăre, Recidava şi Litterata. Stema acestei provincii, locuită de urmaşii dacilor romanizaţi, era colorată în roşu, galben şi albastru, dispuse de la stânga la dreapta.

Sub conducerea a trei fraţi - Petru, Asan şi Caloian - valahii dintre Munţii Balcani şi Dunăre au reuşit să întemeieze un "regat al valahilor şi bulgarilor". În luptele purtate împotriva bizantinilor, stindardele valahilor se prezentau sub forma chipurilor de balauri care, atârnate în vârful suliţelor, se clătinau în vânt şi-i înspăimântau pe vrăjmaşi. Sub flamura acestor balauri, Asan proiectase să unească sub sceptrul său cele două Dacii şi să formeze un mare regat român, care s-ar fi întins de la Carpaţi până la Munţii Balcani. Cronicarul grec Nichita Choniates spune că flamurile din vârfurile suliţelor erau colorate.
Din secolul al XVII-lea roşu, galben şi albastru apar tot mai des în documentele emise de cancelariile domneşti şi avansează încet şi perseverent către însemnele suveranităţii. Iar primul steag tricolor propriu-zis este purtat de Tudor Vladimirescu la 1821.
Toată această istorie este sărbătorită anual în România, teritoriul aproximativ, adică mai mic, al fostei Dacii, pe 26 iunie - Ziua Drapelului Naţional.