Lupul dacic era vopsit în
roşu, galben şi albastru
Republica Moldova merge cu steagul dacilor la
Olimpiada de la Londra. Mascota echipei la Jocurile Olimpice de la Londra a
fost prezentată miercuri. După cum se vede, stindardul de luptă al dacilor este
vopsit în roşu, galben şi albastru. De
ce?
Purtat pentru prima oară de
pandurii lui Tudor Vladimirescu, într-o formă apropiată de cea pe care o are
astăzi tricolorul, se pare că cele trei culori ale actualului stindar al
românilor au fost emblema naţională din vremuri mult mai vechi.Unii
istorici români aduc argumente în favoarea acestei ipoteze uluitoare: steagul
dacic, "balaurul cu cap de lup", era colorat în roşu, galben şi
albastru. Era cromatică reprezentativă a strămoşilor noştri, din vremuri
imemoriale. Cele trei culori au fost păstrate, în mod oficial, întrucât acestea
au fost culorile etniei şi ale pământului, fiind conservate prin tradiţie şi
impuse de obiceiurile zonei. Ipoteza este susţinută, separat, de istoricii
Aurel David şi dr. Marius Bizerea. Această variantă despre originea steagului
nostru naţional nu este încă validată oficial, dar nici nu poate fi negată,
deoarece are o documentaţie solidă la bază.
Strabon constata că numele
străvechi al dacilor era "dai" sau "dav", adică lupi sau
cei ce se aseamănă cu lupii. Astfel, întreaga simbolistică pe care dacii au
impus-o antichităţii a fost "semnul lupului". Steagul cu balaur -
dragonul - alături de cultul cerbului şi cavalerii gemeni purtători de dragon
reprezintă un simbol caracteristic întregului neam tracic. Este însă cert că
acest însemn heraldic a fost preluat oficial de romani în urma cuceririi Daciei
şi a dislocării, în afara hotarelor acesteia, a unui număr mare de daci
"foarte potriviţi pentru război, împreună cu armele lor". Începând
chiar cu împăratul Traian, romanii au recrutat pentru nevoile Imperiului
unităţi auxiliare formate exclusiv din daci.
Alături de "sica",
sabia de care dacii erau nedespărţiţi, unităţile formate din daci au dus cu ele
şi steagul cu balaur zburător. Cel puţin în primele decenii, acesta a fost
preluat cu întregul său simbolism. Dragonul i-a însoţit pe daci, deveniţi
militari ai armatei romane, până la hotarele de răsărit ale imperiului. În
Capadochia (sudul podişului Anatoliei), de pildă, este menţionată o "Alla
I Ulpia Dacorum", iar în Siria o "Cohors I Ulpia Dacorum", din
care făcea parte şi un anume Aurel Iulio Draco.
Structura
cromatică a dragonului a fost reliefată chiar în acele vremuri, dar istoricii
au dat prea puţină importanţă acestei informaţii. Sunt extrem de preţioase în
acest sens observaţiile făcute de Arian, guvernator al Capadochiei pe vremea
împăratului Hadrianus (117-138). Acesta spune că "insignele" dacilor
le alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de
care sunt legaţi. Se fac din bucăţi de pânză de diferite culori, cusute
laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup până la coasă ca al
şerpilor. Când se porneşte atacul, balaurii se umflă din pricina aerului, semănând
grozav cu fiarele şi şuierând datorită mişcării în viteză. Înfăţişarea
dragonului este diferită deci de imaginile pe care le-am cunoscut până acum din
basoreliefurile sculptate pe diferite monumente romane. Balaurul era
confecţionat din bucăţi de pânză de diferite culori. Arian nu specifică însă
despre ce culori este vorba. Dar...
Dragonul s-a răspândit şi în
alte zone ale Imperiului Roman, de unde se pot reconstitui culorile pe care
acesta le avea. În anul 145, dacii din "Cohors I Aelia Dacorum",
trimişi de împăratul Hadrianus în sud-estul Britaniei, au fost lăsaţi la vatră.
Dacii, deveniţi cetăţeni romani, au fost împământeniţi cu parcele chiar în
jurul castrului Amboglana, pe care îl apăraseră ca soldaţi. Copiii lor, educaţi
în spiritul militar, au intrat, la rândul lor, în armată, continuând serviciul
militar al tatălui.
Sudul Britaniei "fu
repede presărat cu căsuţe romane". Dacii şi-au păstrat însă tradiţiile
militare, printre care sica şi dragonul, care au rămas un însemn de război
pentru populaţia din sud-estul Angliei şi este considerat de istorici o
"relicvă a dominaţiei romane".
Folosind infanteria disciplinată, armura, armele de aruncare la distanţă şi cavaleria din epoca târzie a tehnicii romane de luptă, britanicii au reuşit să-i respingă o vreme pe saxoni. Legendarul rege Arthur a repurtat în anul 500 o victorie asupra saxonilor, în apropierea muntelui Badon.
Folosind infanteria disciplinată, armura, armele de aruncare la distanţă şi cavaleria din epoca târzie a tehnicii romane de luptă, britanicii au reuşit să-i respingă o vreme pe saxoni. Legendarul rege Arthur a repurtat în anul 500 o victorie asupra saxonilor, în apropierea muntelui Badon.
Ei bine, celţii au folosit ca
stindard de luptă dragonul zburător, a cărui prezenţă pe pământul Britaniei era
legată de staţionarea aici a trupelor romane. Regele Arthur a fost imortalizat
ridicând un astfel de stindard în onoarea tatălui său, Uther Pendragon.
Cognomenul Dragon (Draco) a
fost întâlnit şi la militarii daci din trupele romane staţionate în estul
imperiului cu 250 de ani înainte. Iar "Dragonul" purtat ca stindard
de celţi era confecţionat din ţesătură uşoară, cu gura deschisă, prin care
pătrundea aerul la cea mai mică adiere de vânt, determinându-l să scoată sunete
ascuţite care speriau duşmanul. Redat de către istoricul Whitney Smith, de pe
un document de epocă, dragonul folosit de celţi şi-a dezvăluit pentru prima
oară cromatica: roşu, galben şi albastru.
Chiar dacă dragonul a
dispărut în ţinuturile dunărene ale Imperiului Roman, cele trei culori şi-au
urmat destinul ancestral care a dat distincţie acestei zone a lumii. Insigna
legiunilor V-Macedonia şi XII-Gemina, de pildă, se evidenţiază printr-o
frapantă succesiune coloristică a celor trei culori: roşu, galben şi albastru.
În anul 535, împăratul
bizantin Iustinian reface legătura imperiului cu ţinuturile dunărene. El
înfiinţează două cetăţi la nord de Dunăre, Recidava şi Litterata. Stema acestei
provincii, locuită de urmaşii dacilor romanizaţi, era colorată în roşu, galben
şi albastru, dispuse de la stânga la dreapta.
Sub conducerea a trei fraţi -
Petru, Asan şi Caloian - valahii dintre Munţii Balcani şi Dunăre au reuşit să
întemeieze un "regat al valahilor şi bulgarilor". În luptele purtate
împotriva bizantinilor, stindardele valahilor se prezentau sub forma chipurilor
de balauri care, atârnate în vârful suliţelor, se clătinau în vânt şi-i
înspăimântau pe vrăjmaşi. Sub flamura acestor balauri, Asan proiectase să
unească sub sceptrul său cele două Dacii şi să formeze un mare regat român,
care s-ar fi întins de la Carpaţi până la Munţii Balcani. Cronicarul grec
Nichita Choniates spune că flamurile din vârfurile suliţelor erau colorate.
Din secolul al XVII-lea roşu, galben şi albastru apar tot mai des în documentele emise de cancelariile domneşti şi avansează încet şi perseverent către însemnele suveranităţii. Iar primul steag tricolor propriu-zis este purtat de Tudor Vladimirescu la 1821.
Toată această istorie este sărbătorită anual în România, teritoriul aproximativ, adică mai mic, al fostei Dacii, pe 26 iunie - Ziua Drapelului Naţional.
Din secolul al XVII-lea roşu, galben şi albastru apar tot mai des în documentele emise de cancelariile domneşti şi avansează încet şi perseverent către însemnele suveranităţii. Iar primul steag tricolor propriu-zis este purtat de Tudor Vladimirescu la 1821.
Toată această istorie este sărbătorită anual în România, teritoriul aproximativ, adică mai mic, al fostei Dacii, pe 26 iunie - Ziua Drapelului Naţional.