vineri, 16 martie 2012

De ce se scumpeşte benzina in toata lumea?



În anul 2050 omenirea rămâne fără petrol


Aveţi mai jos câteva informaţii dintr-o carte la care nu multă lume are acces. Veţi vedea, printre altele, că Uniunea Europeană şi NATO aveau nevoie de noi, adică ne înghiţeau indiferent dacă voiam noi sau nu. Ca atare, nu trebuia să ducem o poltică externă în genunchi pentru a fi primiţi în aceste structuri, dimpotrivă, era loc berechet să ne vindem greu. Dar nu am avut - şi nu avem - clasă politică. 



Marian RIZEA           Stan PETRESCU          Ioan ŞANDRU

"SECURITATEA ENERGETICĂ LA MAREA NEAGRĂ CHEIA (IN)STABILITĂŢII EUROPENE 

Editura Academiei Naţionale de Informaţii - Bucureşti, 2008


Cuvânt înainte

După atestarea în urmă cu 150 de ani a României ca prima ţară cu o producţie de petrol extras de 275 tone, aveau să treacă alţi aproape 50 de ani până când, la SĂRMĂŞEL, judeţul Cluj, în căutare de  minerale solide s-a descoperit, prin „puţul 2” un zăcămănt de gaz metan. La puţin timp de la această descoperire trinomul energetic cărbune-petrol-gaze avea să revoluţioneze societatea omenească într-un ritm de neimaginat.
Cartea de faţă, scrisă de autori reputaţi, specialişti în domeniul energeticii primare, pune în evidenţă problematica deosebit de complexă şi multiplele provocări cu care civilizaţia se confruntă la acest început de mileniu.
            Vechi de secole, lumina şi căldura Focului nestins de la Arbănaşi - Buzău veneau din istorie şi intrau în viaţa de zi cu zi a oamenilor. S-au săpat sonde, staţii de purificare a gazelor, s-au construit conducte de transport şi distribuţie, s-a investit în calificarea şi specializarea oamenilor şi, nu în ultimul rând, s-a trecut la politică şi la acţiuni de forţă precum războiul clasic şi energetic.
            Despre însemnătatea şi importanţa acestei surse de energie oricât s-ar discuta, subiectul nu poate fi epuizat. De subliniat sunt câteva repere care dau dimensiunea aproximativă a domeniului şi anume:
-          rezervele de petrol şi gaze naturale ale  omenirii se estimează că îşi vor reduce substanţial ponderea în consum, că se vor epuiza în jurul anului 2050,
-          Petrolul şi gazul metan ca şi surse energetice constituie motorul economiilor moderne,
-          importanţa strategică a hidrocarburilor este dată de faptul că state precum Rusia şi sateliţii acesteia, dar şi altele, gen Iran, Irak, Algeria etc. fac politică la scară planetară utilizând acest indispensabil ingredient al economiei mondiale,
-          securitatea energetică dată de accesul statelor la resursele de petrol şi gaze naturale este parte componentă a securităţii naţionale, zonale şi mondiale.
Creşterea preţului hidrocarburilor şi în special al petrolului din ultimii doi ani este primul simptom al unei crize foarte puţin mediatizate, de care guvernele se feresc să vorbească, dar care va marca în mod decisiv civilizaţia actuală: sfârşitul „erei petrolului". Despre acest potenţial colaps mondial – în jurul căruia s-a instituit un veritabil „zid al tăcerii" – vorbesc lucrările unor reputaţi specialişti, cum ar fi Collin Campbell sau Jean Laherrerre, ca şi marele geofizician american King Hubbert.
Conform „Curbei lui Hubbert” între 2008-2010 se va atinge vârful exploatării petroliere, după care „Curba lui Hubbert" marchează descreşterea progresivă a resurselor până în anul 2050.
În jurul anului 2050 se va putea vorbi despre “moartea petrolului" ca principală resursă (rezervă) energetică a civilizaţiei noastre. Până atunci, scăderea dramatică a resurselor ne va marca în mod decisiv. Prima revoluţie industrială – care a avut loc în Marea Britanie, în jurul anului 1800 – s-a bazat pe forţa aburului generat de cărbune. După primul război mondial, a doua sursă de energie industrială a avut la bază, în cea mai mare măsură, petrolul. Aşa cum se ştie, acest fapt a schimbat din temelii civilizaţia, pe plan politic, economic, militar şi ca impact asupra vieţii de fiecare zi. Petrolul a devenit “hrană civilizaţiei". Acum – la începutul secolului XXI – cei mai mari specialişti vorbesc despre epuizarea acestei resurse vitale şi încearcă să prognozeze moartea petrolului, precum şi să anticipeze consecinţele uriaşe asupra civilizaţiei umane. Pentru omenire este imposibil – susţin experţii – să continue să exploateze la infinit şi iraţional circa 100 de milioane de barili pe zi, fără ca petrolul, ca resursă energetică, să „moară”.
Reputatul profesor Peter Odell de la “Royal Swedish Academy of War Sciences", susţine că în ţările care au aparţinut forţei Uniunii Sovietice, ca şi în Orientul Mijlociu, sunt concentrate circa 74% din resursele cunoscute de petrol şi gaze naturale, motivul real al prezenţei americane în aceste două zone vitale.
Companiile petroliere gigant anglo-americane, susţinute de coaliţia militară pusă la punct de Washington, încearcă să-şi instituie controlul nu numai asupra ţărilor cu resurse petroliere, dar şi asupra acelor ţări prin care trec – sau vor trece - oleoductele şi gazoductele companiilor. În acest context, „Chevron-Texaco”, „Exxon-Mosil” sau „Shell” – unele din cele mai mari companii anglo-americane de petrol – au ajuns într-o dură concurenţă cu giganţii europeni: „Total-Fina-Elf” (franceză) sau ENI (italiană), ori companiile petroliere ruseşti.
Concurenţa acerbă de pe piaţa petrolului se reflectă în mare măsură în concurenţa politică dintre state, nefiind străină de multe dintre conflictele, revoluţiile, schimbările de regim care au loc în lume. De aceea, discuţiile despre criza petrolului sau moartea petrolului sunt înconjurate de un veritabil „zid al tăcerii”.
Cetăţeanul obişnuit nu are acces la datele de referinţă ale acestui domeniu vital, care se îndreaptă spre o criză finală. Şi nici la literatura consacrată crizei petrolului şi impactului sau asupra civilizaţiei.
Guvernele consideră că acesta este unul dintre cele mai delicate secrete, date fiind consecinţele enorme asupra omenirii. Printre cele câteva organizaţii care abordează totuşi marea temă a începutului de mileniu se numără „Association for the Study of Peak Oil” (ASPO) sau „Oil Depletion Analysis Centre„ (ODAC).
Acum patru ani, între 23-25 septembrie 2004, La Serpa, în Portugalia, s-a desfăşurat conferinţa internaţională „Civilizaţie sau barbarie". La un an de la această conferinţă, unele din pronosticurile făcute de specialiştii de la Serpa s-au adeverit, confirmând un anumit curs, ţinut însă în mare secret de guverne. „Moartea petrolului”: războaie, inflaţie galopantă, concurenţă şi un nou mod de producţie.
Mulţi specialişti consideră „Curba lui Hubbert” – care stabileşte începutul sfârşitului erei petrolului între anii 2008-2010 – drept realistă.
Iranianul Ali Bakhtiar, creatorul lui „World Oil Production Capacity", estima - cu patru ani în urmă – că în 2008 preţul va urca la aproape 180-200 de dolari pe baril. Un preţ absolut astronomic dar previziunile sale erau împărtăşite de majoritatea specialiştilor.[1]
Dacă în 1994 se consumau 68.56 mb (milioane de barili)/zi, anul acesta se consuma 86.68 mb/zi (energy information administration). Este sustenabilă o asemenea creştere? Dacă se atinge vârful exploatării zăcămintelor de petrol, înseamnă începerea declinului sigur. Criza din 1973 a avut impacte majore asupra oamenilor: raţii la benzină, scumpiri de preţuri, cozi foarte mari la benzinarii, etc. La fel a fost şi cea de la începutul anilor 90. Dacă atunci problemele erau strict politice, acum sunt strict legate de exploatare şi consum.
Constantin Tampiza (manager Lukoil-România, într-un interviu din 27 martie 2008 recunoaşte că dacă scumpirile continuă, activitatea ar deveni, paradoxal, neprofitabilă.
Cele prezentate mai sus constituie suficiente argumente de reflecţie pentru orice cetăţean contemporan şi cu atât mai mult pentru guvernanţi şi petro-gazişti.
 De aceea, cartea celor trei autori, specialişti în resurse energetice, informaţii şi economie vine să completeze paleta lucrărilor de specialitate  din domeniul securităţii energetice, titlul cărţii fiind mai mult decât sugestiv.
Lucrarea de faţă, prezintă într-o manieră realistă situaţia geopolitică din zona danubiano-pontico-caspică şi face o radiografie a giganţilor petrolieri ai Rusiei, autorii lasând să se înţeleagă importanţa pentru România şi celelalte state ale Uniunii Europene a adoptării unei strategii energetice flexibile, competitive dar mai ales eficiente, menită să contribuie la diminuarea şi depăşirea efectelor recentei crizei economice care riscă să arunce în haos întreaga omenire.



Dr. Ing. Gheorghe BULIGA
Preşedintele Asociaţiei Inginerilor de Petrol şi Gaze din România
Membru al Academiei de Ştiinţe din New-York

Capitolul I
ZONA MĂRII NEGRE – PUNTEA DE LEGĂTURĂ
A BOGATULUI ORIENT
CU ENERGOFAGUL ŞI CIVILIZATUL OCCIDENT


    Motto:
Dumnezeu către Noe:
„Fă-ţi o corabie din lemn de salcâm. În corabie să faci despărţituri şi smoleşte-o cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară”
                                                Biblia, Facerea, VI, 14.

I.1. Prezentare generală

I.1.1. Caracterizare geografică, geopolitică şi geostrategică

Marea Neagră, Marea Caspică şi Marea Moartă,  repere aflate pe vestitul traseu istoric denumit „drumul mătăsii” dar şi arealul menţionat în Biblie ca fiind un nou început.
Zăcămintele de hidrocarburi din jurul celor trei mări, unde sunt poziţionate geografic mai multe ţări, cu tradiţii şi religii diverse, le-au făcut cunoscute, râvnite şi disputate din cele mai vechi timpuri.
          Dintre aceste trei mări, Marea Neagră constituie veriga ce realizează legătura între arealul euro-atlantic şi cel ce cupinde Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, fiind un punct nodal pentru două fluxuri strategice majore, reprezentate de: fluxul dintre producătorul de energie (Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu, Marea Caspică şi Federaţia Rusă) şi consumatorul de energie(comunitatea euro-atlantică), respectiv, fluxul dintre producătorul de securitate (comunitatea euro atlantică) şi principalii consumatori de securitate din Orientul Mijlociu (Irak, Afganistan, Iran).
          În prezent, reuşita Uniunii Europene de integrare a 10 noi state, inclusiv România şi Bulgaria şi mai apoi Turcia, dar şi conştientizarea faptului că pericolele secolului XXI vin din Orientul Mijlociu, fac ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie tot mai mult în atenţia Occidentului. În viziunea europeană, zona Mării Negre reprezintă centrul de stabilitate al unui arc ce se întinde din Balcani până în Caucazul de Sud. 
          Din păcate, nu există o accepţiune uniformă a delimitării geografice a regiunii extinse a Mării Negre. Având în vedere strict criteriul geografic atunci ea include cele 6 state riverane (România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria).Totuşi, termenul de „extins” se referă mai degrabă la o regiune politico-economică, decât la una geografică, astfel încât nu putem să nu luăm în calcul importanţa politică, economică şi strategică a unor ţări precum Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Albania şi Grecia. Prin urmare, regiunea extinsă a Mării Negre se întinde de la Balcani până la Marea Caspică, devenind una din cele mai dinamice zone din perioada post Război Rece şi post – Uniunea Sovietică. Ea este flancată la vest de Balcani şi la est de Caucaz, două spaţii cu un potenţial conflictual foarte ridicat ce în anii 90 erau considerate periferia Europei. De asemenea, nu putem să omitem importanţa coridorului energetic euro-asiatic, ce uneşte marii consumatori ai Occidentului de bogatele rezerve energetice din zona Mării Caspic şi din Asia Centrală.
   În procesul de redefinire a Europei şi de transformare a Alianţei Nord-Atlantice, zona extinsă a Mării Negre, nu numai că dobândeşte noi valenţe geopolitice şi geostrategice, dar reprezintă o provocare pentru Occident de a „remodela” această regiune (scop realizat deja în sud-estul Europei), în sensul securizării ei şi a ancorării la idealurile şi valorile democratice, contribuind astfel la consolidarea păcii şi stabilităţii în lume.
Acceptarea Turciei drept candidată la aderare, împreună cu aderarea României şi Bulgariei, denotă politica de deschidere a UE spre estul continentului. Decizia UE de a extinde politica de vecinătate a Europei spre Armenia, Azerbaidjan şi Georgia face ca ţările din nord-estul Mării Negre să-şi consolideze şi diversifice relaţiile cu Uniunea. Interesul comunităţii europene este transformarea acestor state în societăţi democratice stabile, care, apoi, vor fi capabile să disipeze valorile occidentale către est şi sud. Totuşi, recunoscută fiind dependenţa Uniunii de resursele energetice din Federaţia Rusă şi Orientul Mijlociu, interesele acesteia se referă şi la accesul la sursele de energie.
Pentru NATO, regiunea extinsă a Mării Negre a devenit noua linie de front a luptei împotriva traficului de arme, droguri, fiinţe umane, etc. Politica Alianţei se confruntă şi cu aşa-zisele conflicte îngheţate, de felul celor din Transnistria, Cecenia, Osetia de Sud, Abhazia, de care nu poate face abstracţie în atingerea obiectivului său de proiectare a stabilităţii în Orientul Mijlociu. Astfel, în lumina campaniei contra terorismului desfăşurată în Afganistan şi Irak şi extinderii atribuţiilor NATO, în această zonă, regiunea extisă a Mării Negre devine un element primordial al strategiei occidentale.
Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul României şi Bulgariei reprezintă un alt factor de sprijin al campaniei de instaurare a securităţii şi democraţiei şi de eradicare a fenomenului terorist.  

I.1.2. Posibile proiecţii ale regiunii extinse a Mării Negre

Dinamica cooperării în arealul Mării Negre este puternic influenţată de mutaţiile ce au avut loc în ultimii ani în Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Central şi vest-europenii păşesc cu vigoare spre unitate. Este o soluţie majoră pe care aceştia o întrevăd pentru realizarea interdependenţelor necesare înfăptuirii solidarităţii active în reducerea decalajelor de dezvoltare, afirmării şi funcţionării democratice a statelor, creşterii standardelor de viaţă, rezolvării problemelor de mediu şi eliminării ameninţărilor teroriste şi de orice natură la adresa „bătrânului continent”. Locuitorii Orientului se confruntă cu conflictele fraticide, lipsa instituţiilor democratice, sărăcia şi terorismul.
În Europa, oportunităţile pe care le oferă instituţiile UE pentru dezvoltarea durabilă naţională, regională şi globală, bazate pe propagarea unui nou model de funcţionare, bazat pe un grad ridicat de participare şi implicare în viaţa societăţii şi comunităţilor, caută să ofere un răspuns adecvat sfidărilor începutului de mileniu, acordând o şansă în plus reunificării continentului.
Analiza aprofundată a complexului instituţional european subliniează rolul decisiv al funcţionalităţii  şi autorităţii, al responsabilităţii structurilor şi funcţiilor comunitare în consolidarea democraţiei şi a progreselor pe plan economic, social, politic, cultural, etc. în exercitarea atribuţiilor şi mandatelor încredinţate. Aportul instituţional comunitar la edificarea proiectului „WIDER EUROPE” are o importanţă majoră pentru extinderea securităţii şi stabilităţii, accelerarea construcţiei şi consolidarea identităţii comune europene, prosperitatea regiunilor şi a zonelor geografice rămase în urmă. Cu toate acestea, în prezent, „capacitatea de asimilare” a UE este pusă sub semnul întrebării, europarlamentarii susţinând că orice nouă extindere este imposibilă fără o reformă a Tratatului de la Nisa, care este, actualmente, în viguare, în lipsa adoptării Constituţiei Europene.
Implicarea în zonă a noi actori statali sau nonstatali impune ca actuala configurare dimensională a cooperării instituţionale continentale să fie îmbunătăţită, elabararea unor noi proiecte de cooperare şi întărire a securităţii devenind imperios necesară. Europa este angajată astfel într-o fază de „politică megaconstituţională în care o parte substanţială a dezbaterii politice este consacrată problemelor de natură instituţională.
Pornind de la principiile transformării instituţiilor europene: „deschidere, transparenţă şi participare statele situate în zona extinsă a Mării Negre caută modalităţi specifice de creştere a încrederii şi cooperării reciproce în scopul realizării unui sistem de securitate adecvat nevoilor lor concrete. Acest sistem vine să completeze şi să întărească construcţia general-europeană.
Noile structuri şi mecanisme instituţionale din zona extinsă a Mării Negre proiectează şi pun în practică decizii ce simulează dezvoltarea unor domenii de interes comun, ca: agricultură, transporturi, securitate, combaterea terorismului şi crimei organizate, traficului de arme, droguri şi fiinţe umane, spălării banilor.
Succesele repurtate reflectă accentul important pus pe amplificarea cooperării şi colaborării pe multiple planuri, a dialogului structurat cu NATO, UE şi alţi actori regionali, continentali şi globali, pe modernitatea conceptelor şi structurilor instituţiilor şi mecanismelor de elaborare şi implementare a deciziilor şi recomandărilor. În anii care vor urma, orice acţiune de cooperare în zona Mării Negre va trebui să ţină cont de complementaritatea rolurilor şi misiunilor tuturor organismelor cu care se conlucrează pentru a nu risipi forţe şi a asigura sinergia acţiunilor comune.
NATO se transformă pentru a răspunde întregii game de ameninţări cunoscute, intervenind cu succes în zona de propagare a lor, oriunde s-ar afla acesta. Alianţa este interesată de realizarea unui sistem de securitate stabil la Marea Neagră, fapt prezentat explicit în cadrul Summit-ului de la Istambul. Aici a fost proiectată o nouă politică a parteneriatelor strategice, pentru a se asigura în viitor o cooperare mai activă cu ţările din Caucaz, Asia Centrală şi cu cele din Orientul Mijlociu. Un nou val de lărgire, prin posibila aderare a Georgiei poate să readucă Alianţa la contact direct cu Rusia, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre.
Uniunea Europeană continuă procesul de extindere şi îşi pregăteşte strategii şi forţe cu care să gestioneze securitatea continentului şi dincolo de graniţele Uniunii. Nevoia de resurse energetice, fără de care dezvoltarea ei economică s-ar prăbuşi, o apropie tot mai mult de petrolul şi gazele naturale ponto–baltice. Interesul UE pentru zona extinsă a Mării Negre va creşte în măsură şi se va lega ombilical de câmpurile petrolifere şi gazeifere de aici, va intra în impas de mână de lucru ieftină şi calificată, de pieţe de desfacere sigure, legislatia comunitară în domeniul mediului se va înăspri, determinând translatarea industriei poluante şi energofage către periferie şi mai ales, exteriorul Europei.
Federaţia Rusă, în dubla ei ipostază de riveran şi mare putere, acţionează pentru a-şi consolida statutul militar şi economic în regiune[7]. Ea foloseşte oportunităţile politice, economice şi militare care pot fi promovate dinspre bazinul Mării Negre către alte zone de interes, alternând priorităţile în funcţie de interese. Astfel, în prima parte a anului 2007, ea a acordat o mai mare importanţă componentei economice, generând ceea ce presa internaţională a denumit „criza gazelor naturale”. Toamna, după rezolvarea obiectivelor economice, a început să şi le consolideze, accentuând discursul pe tema puterii ei militare. Vicepremierul şi ministrul apărării a ţinut să sublinieze că „doar Rusia şi Turcia, state care au nave moderne, sunt demne de încredere în realizarea securităţii la Marea Neagră”.
Însă trofeul pe care şi-l doreşte Rusia nu este bazinul Mării Negre, ci economia europeană, economie în continuă creştere, care are nevoie de gazele şi petrolul rusesc, dar şi de uriaşa piaţă de investiţii şi desfacere din această ţară. Când UE a pus în operă programul „Politica Europeană de Vecinătate”, Rusia nu a aderat, pe motivul că ea aspiră la un „statut de Partener Egal” al UE. Drept urmare, Rusia şi UE au decis să constituie patru „spaţii comune” de cooperare în domenii diferite. Printre altele, a fost creată o piaţă deschisă între UE şi Rusia. Pentru a-şi consolida poziţia, în avanposturile acestei pieţe, Federaţia Rusă se pregăteşte să încheie cu UE un „pact al gazelor naturale”. Este un pas înaintea începerii negocierilor pentru un nou acord de colaborare şi parteneriat între UE şi Rusia, întrucât cel în vigoare a expirat în 2007.
Federaţia Rusă consideră rezolvate problemele economice în bazinul Mării Negre. Companiile ruseşti au format deja un inel strategic în jurul acestei regiuni, prin care Rusia îşi exercită controlul energetic. Pentru viitor, ea a schimbat direcţia loviturii principale  - conducetele către UE vor ocoli zona, trecând prin Marea Nordului. Este posibil ca asupra acestei opţiuni să revină, cunoscut fiind faptul că s-ar putea ca, în următorul deceniu, petrolul să nu mai reprezinte o resursă energetică, iar sentimentul „frontierei vulnerabile”, pe care îl manifestă ruşii, să-i determine să-şi întărească poziţiile la ţărmul Mării Negre.[8]
Politica sferelor de influenţă încă mai are adepţi la Kremlin. Desele conflicte, mai mari sau mai mici, cu vechii supuşi de la graniţele federaţiei, azi state suverane, afectează securitatea şi stabilitatea regiunii Mării Negre, şi nu numai. Criza dintre Rusia şi Georgia, izbucnită pe marginea arestării, de către autorităţile georgiene, a patru ofiţeri ruşi, sub acuzaţia de spionaj, a escaladat nepermis de mult. Relaţiile, şi aşa tensionate, dintre Moscova şi Tbilisi s-au inflamat din nou.
            Mutarea graniţelor NATO şi ale UE pe ţărmul vestic al Pontului Euxin a creat interferenţe, în special în geopolitica nordului şi estului regiunii. Pe de o parte, statele desprinse de Moscova sovietică întrevăd în această situaţie o oportunitate pentru realizarea propăşirii naţionale, pe de altă parte, Rusia se simte din ce în ce mai singură şi mai ameninţată. În noiembrie 2007, la Riga, la Summit-ul NATO, analiştii estimau că va fi stabilită lista potenţialilor candidaţi la aderare. Teoretic, Ucraina şi Georgia sperau să intre pe o asemenea listă, trecând de la statutul de potenţial candidat la cel de candidat oficial. Una din condiţiile de succes ale primirii invitaţiei o constituia rezolvarea diferendelor de pe teritoriul naţional şi cu vecinii. Ori, aceasta nu s-a realizat, deocamdată, în special pentru Georgia, fără înţelegerea şi ajutorul Rusiei.
Astfel, Rusia continuă să fie un partener indispensabil în zonă, datorită tradiţiilor sale civilizaţionale şi influenţei actuale în rezolvarea conflictelor „îngheţate” de aici, şi a celor active din Orientul Mijlociu, care influenţează direct stabilitatea şi securitatea regiunii Mării Negre.
Turcia a traversat o perioadă grea, în care cutremurele şi atentatele teroriste s-au succedat. Cu toate acestea, Ankara, în ultimul timp, şi-a intensificat lupta pentru resurse energetice. Aprobarea planurilor de amplasare a unei centrale atomo-electrice, alocarea de sume importante pentru realizarea unor prospecţiuni în vederea descoperirii zăcămintelor de hidrocarburi în Marea Neagră şi diversificarea traseelor conductelor de petrol care traversează ţara sunt doar câteva mărturii în acest sens.
Ca deţinător unic al cheilor de la porţile de in­trare în Marea Neagră, Turcia este unul dintre ac­torii cei mai importanţi în asigurarea securităţii ba­zinului acesteia. Rol pe care şi l-a asumat generând iniţiative de securitate credibile şi implicându-se în toate aranjamentele politice, economice, milita­re şi de altă natură care vizează zona.
Dorinţa Turciei de a accede în UE este temperată de aquis-ul comunitar. Cu toate acestea, se constată o evoluţie în raporturile cu UE: Ankara a început convorbirile oficiale în vederea aderării. Datorită listei încărcate a problemelor de rezolvat, analiştii nu sunt siguri dacă se vor încheia negocierile cu Uniunea înainte de 2011.
Ucraina se află pe un curs ascendent al reglementării paşnice a diferendelor cu vecinii. Cu toate acestea, pentru accederea în NATO, probabil, va trebui să mai aştepte. Uriaşa bază militară rusească din peninsula Crimeea şi acordarea statutului de chiriaş internaţional pentru flota rusească bazată aici până în deceniul următor reduc valoarea atuurilor integrării Ucrainei.
            Acest fapt a fost sesizat şi de Kiev. Premierul Ucrainei a prezentat Rusiei nota de plată pentru renunţarea la visul euro-atlantic: până în anul 2010, preţul la gazele naturale exportate din Rusia trebuie „să fie mai bun decât la toţi vecinii”. Se pare că se pregăteşte pentru următoarea etapă a extinderii. Din această perspectivă, a planificat ca, în viitorii doi ani, să aloce 800 de milioane de dolari pentru exploatarea hidrocarburilor din Marea Neagră, înlăturând, astfel, condiţionările economice ale prerogativelor ei naţionale. Închirierea bazei navale din Sevastopol şi a infrastructurii necesare Flotei Ruse a Mării Negre dincolo de anul 2017, poate naşte o situaţie fără precedent în condiţiile aderării Ucrainei la NATO: existenţa unei baze ruseşti pe teritoriul Alianţei Nord-Atlantice.
Georgia este încă măcinată de conflicte, cu toate reformele economice şi instituţionale demarate de preşedintele Şevardnadze. Teatrele de război îngheţate şi prezenţa militară străină pe teritoriul ei complică şi mai mult situaţia. Îşi doreşte accesul în marea familie euro-atlantică. O condiţie sine qua non a năzuinţelor sale o constituie lichidarea conflictelor latente şi instituirea unui control efectiv asupra teritoriului său.
Conflictul „spionilor ruşi”, în loc să o aducă mai aproape de accederea în NATO se pare că o îndepărtează. Ruşii au oprit retragerea din bazele Batumi – situată la ţărmul Mării Negre şi Akhalkalaki – la graniţa cu Armenia. Mai mult, Rusia este pe cale să constituie două brigăzi montane motorizate, pe care a proiectat să le dispună la graniţa cu Georgia.
România şi Bulgaria, de la 1 ianuarie 2007, sunt membre UE cu drepturi depline. Accederea celor două state riverane Mării Negre completează „big bang-ul” expansiunii UE, care a început în 2004 cu admiterea a opt state central şi est-europene. Din anul 2007, UE sprijină graniţa răsăriteană pe Marea Neagră şi, volens nolens, va trebui să se implice mai activ în rezolvarea problemelor cu care se confruntă regiunea.
Părerile statelor comunitare asupra acestei noi provocări sunt împărţite. Astfel, Franţa este în­grijorată că expansiunea din ultimii ani diluează esenţa raţiunii pentru care a fost constituit spaţiul de coprosperitate occidental. Alţi membri fonda­tori ai Uniunii manifestă teama că aceasta a cres­cut prea mare într-un interval de timp prea mic. Pentru Marea Britanie, problema migraţiei forţei de muncă constituie un motiv de îngrijorare. La preluarea preşedinţiei Uniunii, Germania a promovat „o nouă politică răsăriteană a UE”, conturând-o în documentul „Politica vecinătăţii plus”. Analiştii prognozează că Ucrai­na, Moldova, Georgia şi Armenia vor trebui să mai aştepte, până când „sindromul lărgirii lesnicioase” se va mai manifesta din nou în cadrul UE.
Dacă reticenţele unor state comunitare faţă de noii veniţi în UE constau în problema extinderii responsabilităţilor Uniunii, atunci România este un pariu câştigat. Cunoaşterea în amănunţime a problemelor cu care se confruntă nou-inclusa regiune a Mării Negre şi implicarea cu succes a Bucureştiului în rezolvarea acestora sunt recunoscute de marile cancelarii ale lumii.
Republica Moldova reprezintă nu numai una din cele mai sărace ţări ale Europei, dar şi una cu securitatea grav afectată de un conflict latent. Integrarea în NATO şi UE reprezintă pentru Chişinău singura opţiune viabilă pentru depăşirea acestei situaţii de neinvidiat. Odată cu ajungerea graniţei UE pe Prut, europenii sunt neliniştiţi în privinţa ameninţărilor transfrontaliere generate de „gaura neagră” a securităţii eşichierului Mării Negre, numită Transnistria.
NATO a făcut primii paşi concreţi în regiunea Mării Negre, atunci când a lansat Programul PfP. Toate statele din regiune au semnat documentele de aderare. Aceasta a schimbat percepţia tradiţională occidentală despre regiune şi a schimbat climatul relaţiilor reciproce.
Acum Alianţa este interesată de realizarea unui sistem de securitate stabil la Marea Neagră, devenită frontieră a ei, deşi nu şi-a identificat un rol precis în zonă. Totuşi, NATO, în ultimul timp, a început să-şi focalizeze atenţia asupra regiunii datorită capacităţii acesteia de a oferi bune baze de proiecţie a forţei către teatrul din Afganistan, unde conduce operaţiile de stabilizare şi post-conflict. Zona reprezintă o placă turnantă între Europa Occidentală, spaţiul fost sovietic, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală.
Un nou val de lărgire, prin posibila aderare a unor state care au rezultat în urma demantelării URSS, poate să readucă Alianţa la contact direct cu Rusia, de data aceasta, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre.
Uniunea Europeană continuă procesul de extindere şi îşi pregăteşte strategii şi forţe cu care să gestioneze securitatea continentului şi dincolo de graniţele Uniunii. Nevoia de resurse energetice, fără de care dezvoltarea ei economică s-ar prăbuşi, o apropie tot mai mult de petrolul şi gazele naturale din estul Mării Negre.
De aceea, regiunea Mării Negre este importantă pentru securitatea energetică a UE, în special pentru rolul în creştere de zonă de tranzit al petrolului şi gazelor caspice. Deşi se susţine că nu ar exista nici o strategie a UE pentru Marea Neagră, în ultimul timp se conturează următoarele macrodirecţii de acţiune: parteneriat strategic cu Rusia, politica europeană de vecinătate cu Ucraina, Moldova şi statele din Caucazul de Sud, admiterea României şi Bulgariei şi demararea negocierilor cu Turcia.
Pentru a evita creşterea necontrolată a preţurilor la energie şi desele întreruperi ale livrărilor dinspre Rusia, se prevede apariţia unei strategii de securitate energetică europeană comună. Aceasta ar trebui să se bazeze pe accesul direct la resursele de petrol şi gaze din bazinul Caspic şi pe asigurarea unui control european asupra căilor de transport energetic.
Azi, în plin proces de globalizare, nu mai putem analiza geopolitica Mării Negre fără a decela influenţele manifestate în regiune măcar de către principalii actori internaţionali.
Astfel, SUA, în ultimii ani, au redescoperit regiunea; oportunităţile economice existente aici au atras un număr mare de companii americane. Declanşarea războiului împotriva terorismului şi preluarea conducerii acestuia au determinat o prezenţă sporită a trupelor americane nu numai în zona Mării Negre, dar şi în republicile din jurul Mării Caspice. De fapt, Pentagonul consideră această regiune o zonă strategică importantă pentru lupta împotriva terorismului.
Washingtonul este foarte activ pe spaţiul Mării Negre: în ultimii ani, un număr important de specialişti americani a lucrat cu persoane din diferite domenii din ţările din regiune pentru a-i determina să înţeleagă valorile occidentale şi să le faciliteze intrarea în NATO. Succesul acestei activităţi s-a bazat pe faptul că localnicii au înţeles NATO mai degrabă ca o garanţie a dezvoltării şi bunăstării lor, decât una militară. Era timpul când nici o alternativă nu părea atrăgătoare.
Factorul economic este cel care a determinat creşterea prezenţei americane în jurul Mării Negre şi al celei Caspice. Capitalul investit este mare, de aceea şi aşteptările sunt uriaşe. Probabil, SUA vor include strategia de dezvoltare energetică în dialogul transatlantic. Pe acest fundal, dezvoltarea coridorului energetic din Asia Centrală în Europa determină aprecierea regiunii Mării Negre ca inimă a acestui coridor.
Spargerea monopolului rusesc în acest domeniu şi apropierea fizică a bazelor militare americane ar putea afecta stabilitatea regiunii. Activarea parteneriatelor strategice dintre Rusia şi SUA, dintre NATO şi Rusia constituie doar una din soluţiile asigurării securităţii zonei. Zona Mării Negre este o zonă de confluenţă şi, în acelaşi timp, de falie sau de crevasă, între continentul european şi cel asiatic.
Din această perspectivă, China este interesată ca zona Mării Negre să fie stabilă şi prosperă, întrucât de stabilitatea şi prosperitatea acestei zone depinde, în mare măsură, stabilitatea eurasiatică, iar această stabilitate este foarte importantă pentru China. Totdeauna, ea a sprijinit stabilitatea regiunii Mării Negre. Desigur, în afară de argumentul geopolitic – foarte important pentru China, care este o mare putere, membru permanent în Consiliul de Securitate, cu responsabilităţi globale –, există argumentul politic şi cel economic. Marea Neagră face parte din coridorul energetic, iar China este unul dintre cei mai mari consumatori de resurse energetice. Aceste resurse, care se găsesc în Asia Centrală, în Marea Caspică, în Siberia şi chiar în Extremul Orient, pentru a fi exploatate în mod corespunzător, au nevoie ca şi regiunile limitrofe să fie stabile sau stabilizate.
Regiunea Mării Negre reprezintă un excelent partener comercial pentru China. Nu numai pentru că o astfel de relaţie este tradiţională, ci şi pentru că ea duce, efectiv, la consolidarea spaţiului eurasiatic. Ea se adaugă la parteneriatul strategic existent între China şi Rusia şi constituie o punte de legătură între cele trei mari entităţi economice şi geografice – China, Rusia şi Uniunea Europeană.
De asemenea, zona Mării Negre este o zonă de legătură între continentul asiatic şi cel european, iar China se află într-un parteneriat strategic cu Uniunea Europeană. Stabilizarea Asiei Centrale şi stabilitatea zonei Mării Negre pot facilita o relaţie directă, continentală, între China şi ţările Uniunii Europene, ceea ce ar fi foarte important pentru întregul spaţiu eurasiatic. Geopolitica Mării Negre, cel puţin în această perioadă de timp, este deosebit de dinamică, iar trendul ei este greu de stabilit.
Desigur, necesitatea unei analize periodice a ecuaţiei luptei pentru putere, de orice fel, în zona Mării Negre nu mai trebuie reliefată. La fel ca şi România – presupunem – toţi cei cu care împărţim acest spaţiu de coabitare sunt preocupaţi să cunoască interesele reale ale riveranilor, dar şi ale celor care îşi fac simţită prezenţa în regiune. Întreprinderea este benefică, atât pentru identificarea oportunităţilor, cât şi a riscurilor ce decurg din acestea. Fără o analiză temeinică a lor, nu pot fi elaborate strategiile de dezvoltare naţională care să se calchieze peste cele de ansamblu.

              I.2. Scurte concluzii

- Regiunii extinse a Mării Negre i se deschid perspective deosebite pentru viitorul pe termen mediu şi lung. Malurile sudic şi vestic al Mării Negre sunt flancate de membrii Alianţei Nord-Atlantice, iar restul ţărilor din regiune dezvoltă relaţii strânse cu această organizaţie. În acest timp „Revoluţia trandafirilor” din Georgia, schimbarea conducerii în Azerrbaidjan şi alte evenimente importante au deschis un nou capitol european pentru regiune şi pentru rolul său într-o „Europă Extinsă”. Acest rol presupune mai mult decât simpla cooperare cu Uniunea Europeană: este nevoie de implicarea în procesul de realizare şi conservare a stabilităţii şi securităţii atât în regiune, cât şi în Orientul Mijlociu, întrucât vecinătatea cu această parte a Asiei constituie un factor de risc pentru zona Mării Negre.
            - De asemenea, constituind punctul de intersecţie al intereselor NATO, UE şi al Rusiei, regiunea extinsă a Mării Negre trebuie să îşi dezvolte o identitate care să îi permită crearea unei relaţii de parteneriat viabile cu marile puteri. Statele regiunii trebuie să ţină cont atât de importanţa ce li se acordă în lupta împotriva terorismului, cât şi de statul lor de punte de legătură comercială şi zonă de tranzit între Europa Centrală, Orientul Mijlociu şi Îndepărtat.
            - Există riscul creării unor linii de demarcaţie, prin simultaneitatea a două procese ce se desfăşoară în spaţiu: pe de o parte, integrarea în NATO şi UE, iar pe de altă parte presiunile Federaţiei Ruse de integrare în CSI a fostelor state sovietice. În acest context, cooperarea multilaterală constituie şansa stabilităţii şi unităţii regiunii. In domeniul economic, este necesar ca regiunea să acorde atenţie proiectelor comune care promovează liberalizarea şi privatizarea pieţelor şi crearea unui mediu de investiţii activ. În domeniul securităţii, ar trebui să deţină prioritate programele şi proiectele ce au drept scop accelerarea integrării statelor în structurile europene şi euroatlantice, eficientizarea strategiilor de prevenire şi lupta împotriva noilor riscuri, pericole şi ameninţări la adresa regiunii.


Capitolul II
EVOLUŢII GEOPOLITICE
ÎN ZONA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE

Motto:

„Singurul lucru care mă interesează în Caucaz este calea ferată care transportă petrolul De la Baku la Batumi. Localnicii pot să se taie în bucăţi, acest lucru nu mă interesează”.

1918 - lordul Arthur Balfour, ministrul de externe al Marii Britanii

           

II.1. Contextul actual

Evenimentele recente din proximitatea Mării Negre derulate cu o intensitate şi viteză nemaiîntâlnite până acum, au dezvăluit întregii lumi cât de fragilă este zona stabilităţii şi securităţii la nivel mondial. Conflictul punctual ruso-georgian, terminat – din punct de vedere militaro-diplomatico-strategic – înainte de a începe, are efectul unui tsunami în planul securităţii energetice, cu puternice replici pe termen lung în toate sferele geopoliticii mondiale.

                          

Zona extinsă a Mării Negre

Fără a intra în bucătăria evenimentelor, o analiză neutră obligă la sublinierea câtorva concluzii care se pot prezenta fără pretenţia unei ierarhizări, din simpla consideraţie că sunt mult prea multe necunoscute, variabile şi evident soluţii ale ecuaţiei echilibrului planetar contemporan, astfel:
        Tras aproape la indigo cu conflictele dintre Argentina şi Marea Britanie din 1982, dintre Irak şi Kuweit din 1991, dar cu alţi actori şi într-o altă zonă geografică, conflictul ruso-georgian derulat la intervale de timp comparabile, a avut aceeaşi miză principală: accesul la sursele/rezervele de hidrocarburi (şi nici zona Insula Şerpilor nu se simte prea bine).
        Şi atunci, dar şi acum, combatanţii au scos pe piaţă noutăţi din arsenalul militar, unele cu tente fanteziste, cu victime numeroase de ambele părţi, inclusiv din rândul populaţiei civile.
        Desfăşurate pe principiul războiului fulger, toate cele trei conflicte au constituit adevărate repere istorice în proiectarea viitoare a strategiei statelor lumii.
        Acest ultim conflict aduce cu siguranţă un element de noutate: „croşetarea” principiilor războiului clasic cu cel al confruntărilor asimetrice. Intervenţia armată a Rusiei menită să corecteze agresivitatea georgiană în Osetia de Sud a vizat, chiar dacă încă nu s-au făcut declaraţii publice, o sumă de alte obiective strategice de cea mai înaltă fineţe. Pe de o parte a utilizat efectele dure ale armei energetice, punând practic la zid strategia de securitate energetică a Uniunii Europene, a dat un semnal clar în privinţa impresionantului potenţial militar de care dispune şi nu este exclus să fi prevenit sau să fi întârziat o potenţială intervenţie militară a SUA în Iran.



Dincolo de aceste modeste concluzii pe care doar timpul le va putea valida, o scurtă incursiune prin internet asupra sensibilului dar importantului conflict ruso-georgian, ne oferă posibilitatea lecturării unor opinii ale celor mai avizaţi analişti.

II.1.1. Comentarii privind conflictul armat

*      Evoluţiile din Georgia au demonstrat că era războaielor convenţionale este departe de a se fi încheiat, NATO şi SUA trebuind să-şi păstreze capacitatea tradiţională de a face faţă acestui tip de ameninţări. În plus, politicile de apărare ale SUA şi ale Alianţei Nord-Atlantice ar trebui să consemneze faptul că, „pe viitor, conflictele vor fi o combinaţie între riscurile asimetrice (precum terorismul sau războiul cibernetic) şi cele convenţionale, iar procesul de modernizare a armamentului ar trebui să ţină cont de ambele forme de luptă. În consecinţă, SUA ar putea să realizeze sistemul antirachetă (ABM) în Europa, să accepte oferta Kiev-ului privind includerea radarelor sale în cadrul acestuia şi să insiste în acordarea MAP de către Alianţa Nord-Atlantică Georgiei şi Ucrainei.
*      Acţiunile derulate de Moscova în perioada ulterioară izbucnirii conflictului armat cu Georgia (suspendarea legăturilor cu NATO, declaraţia de a se retrage din negocierile cu Organizaţia Mondială a Comerţului, recunoaşterea independenţei Osetiei de Sud şi a Abhaziei ca o contrareplică la Kosovo, sabotarea conductei BAKU-TBILISI-CEYHAN) constituie semnale ale unei confruntări specifice Războiului Rece. Punctul vulnerabil în faţa Occidentului îl constituie însă Marea Neagră, al cărei control este decisiv pentru apărarea Rusiei, în condiţiile în care, deşi NATO nu deţine capabilităţi de proiectare a puterii sale pe plan terestru, are resurse navale suficiente pentru a întrerupe una din principalele legături logistice şi de aprovizionare a trupelor ruseşti în Georgia (recent ministrul apărării al Rusiei a declarat că, dimpotrivă, Rusia poate distruge în 20 de minute orice forţă navală din Marea Neagră). Pentru a putea împiedica realizarea unui asemenea scenariu, Moscova ar putea investi în operaţiuni acoperite efectuate de serviciile de informaţii care să forţeze SUA să îşi disipeze atenţia.
II.1.2. Comentarii privind efecte în plan economico-strategic

*      Efectele războiului din Georgia au început să devină vizibile în regiunea Caucazului. Cel mai mare perdant va fi grupul britanic BRITISH PETROLEUM (B.P.), compania străină cu cele mai mari investiţii în arealul fostei Uniuni Sovietice, întrucât problemele sale nu se vor opri în Georgia, ci se va confrunta cu posibilitatea pierderii controlului asupra investiţiilor în exploatare, extracţie şi transport din Azerbaidjan. În cazul în care Rusia va decide să preia investitiile energetice străine din spaţiul fostei URSS, compania B.P. va fi o pradă uşoară. Cu cheltuieli de investiţii de peste 24 de milioane de dolari în Azerbaidjan, Georgia şi Kazahstan (fără a mai menţiona şi veniturile ce ar fi putut fi câştigate dacă politicile regionale şi inconstanţa guvernamentală nu ar fi întrerupt afacerile) B.P. este destul de expus, restul investiţiilor sale fiind la fel de riscant.
Referitor la interesul unor concerne multinaţionale în zona de conflict a elipsei ponţiano-caspice,  Vasile Ernu  (HotNews.ro, Marţi, 19 august 2008, 9:41 (Actualităţi/Opinii) aminteşte despre o lecţie a lui Kissinger valabilă pentru astfel de situaţii, iar Saakasvili ar fi trebuit să o ştie bine, dacă tot are şcoala americană şi consilieri de la Casa Albă, conchide realizatorul. În anul 1918, lordul Arthur Balfour, ministrul de externe al Marii Britanii, a declarat: „Singurul lucru care mă interesează în Caucaz este calea ferată care transportă petrolul de la Baku la Batumi. Localnicii pot să se taie în bucăţi, acest lucru nu mă interesează”.
*      Federaţia Rusă poate utiliza două strategii esenţiale în scopul dominării pieţei europene a gazelor naturale. Prima constă în controlul tuturor debitelor gazifere spre Europa şi nu doar a celor din Rusia şi Asia centrală (ceea ce explică tranzacţiile companiilor ruse din Algeria şi Libia) pe premisa că cine deţine supremaţia pe acest palier monopolizează şi preţurile, iar cea de a doua presupune controlul reţelelor de transport-distribuţie-vânzare ale statelor europene. Din acest motiv, ar fi un mare avantaj pentru GAZPROM să achiziţioneze compania petrolieră sârbă NIS, ceea ce ar avea ca rezultat ca, pentru prima dată în istorie Moscova să preia întregul sector energetic al Europei. Situaţia nu este atât de simplă, din cauza opoziţiei Parlamentului sârb, care, chiar dacă ar aproba tranzacţia, nu este exclus să renegocieze şi preţul stipulat în ianuarie 2008, făcând Rusia să renunţe la afacere.
*      Intenţia GAZPROM de a investi în NIGERIA (ştire dată pe posturile de televiziune la 10.09.2008) demonstrează forţa strategică a gigantului energetic, dar şi faptul că poţi acapara resurse energetice şi fără forţa armelor! O lecţie ce trebuie învăţată de mulţi alţii.
*      Presiunile Comisiei Europene au determinat retragerea, de către compania energetică austriacă OMV, a ofertei de 18,4 miliarde € pentru preluarea societăţii ungare MOL, astfel încât, de acum înainte, cele două companii vor continua să fie competitori în spaţiul balcanic. Această rivalitate s-ar putea finaliza în favoarea Rusiei, în speţă GAZPROM (care şi-a exprimat interesul pentru preluarea MOL şi are o buna relaţie de colaborare cu OMV), în sensul că s-ar putea implica, în diferendul dintre cei doi giganţi energetici central-europeni.

II.1.3. Reconsiderări ale strategiei energetice pe termen lung

*      Cu un preţ al petrolului sub 120$/baril, economiile emergente au câştigat puţin timp în vederea reconsiderării situaţiei şi adaptării măsurilor necesare pentru combaterea presiunilor inflaţioniste. Totuşi, acest tarif nu este confortabil şi nu există nici o posibilitate de estimare a evoluţiei sale viitoare. Nu este exclus ca în contextul actual, marcat de sezonul uraganelor şi continuarea tensiunilor dintre SUA şi Iran, să avem un nou alt vârf al preţului ţiţeiului
*      Franţa intenţionează ca până la sfârşitul anului să finalizeze negocierile cu privire la pachetul legislativ comunitar energie-climă, care include şi Directiva privind Resursele Regenerabile. Subiectul utilizării biocombustibililor pentru transport constituie cel mai controversat (punct) aspect din conţinutul acestui document deoarece, potrivit propunerii, 10% din totalul petrolului şi motorinei va trebui să fie asigurat de biocombustibili până în 2020. Ţinând cont de disputele privind ţintele de reducere a emisiilor de gaze, o înţelegere pe tema resurselor regenerabile ar putea constitui unica şansă pentru preşedinţia franceză a Uniunii de a obţine un succes politic. Unii analişti apreciază că „Franţa ar putea să joace cartea securităţii energetice” în actualul context, sensibil generat de preocupările internaţionale privind implicaţiile conflictului dintre Georgia şi Rusia.
*      Oficiul Federal German pentru Controlul Exporturilor şi Economiei a aprobat, de curând, un acord care ar putea conduce la construcţia a trei facilităţi pentru gaze naturale lichefiate (L.N.G.) în sudul Iranului. Acordul LNG este un mesaj din partea Germaniei şi prin extindere, din partea SUA, cu privire la faptul că Iranul are mult de câştigat de pe urma cooperării în cadrul actualelor negocieri cu Occidentul.

II.1.4. Cine pierde şi cine câştigă

*      Acţiunea militară a Rusiei în Georgia pune Azerbaidjanul într-o poziţie dificilă. Cu toate rutele de transport ale resurselor energetice sub controlul Moscovei, statul azer (ale cărui pierderi generate de închiderea Oleoductului BAKU-TBILISI-CEYHAN, au fost estimate la 50-70 milioane USD/zi) se confruntă cu un set rigid de alegeri, blocarea exportului către vest punându-l în situaţia de a ajunge la o înţelegere cu Federaţia Rusă. Oficialii de la Baku au încercat să evite transportul hidrocarburilor prin conductele ruseşti, atât timp cât existau alte opţiuni fezabile, însă actualmente ar putea să îşi reconsidere strategia, deoarece Rusia deţine toate cărţile.
*      Urmare a faptului că stoparea transportului petrolului brut azer s-ar putea prelungi până la redeschiderea Oleoductului BAKU-TBILISI-CEYHAN, nu este exclus ca Iranul să devină o rută de tranzit obişnuită pentru ţiţeiul din Azerbaidjan, caz în care, întreaga regiune ar putea experimenta schimbări, iar poziţia SUA în negocierile cu această ţară nu este exclus să slăbească.
*      Turkmenistanul a obţinut un succes notabil împotriva puternicilor săi vecini, Rusia şi Iran, în ceea ce priveşte gazele naturale, deoarece a avut capacitatea de a depăşi disputele în relaţiile cu alţi consumatori, precum U.E., China şi India. Aceasta sugerează că oficiali turkmeni încearcă să joace cu alţi mari actori în regiune şi să scoată ţara din izolarea ultimilor ani. În viitor, guvernul turkmen nou instalat, va continua să ofere fiecărui solicitant – Rusia, SUA, U.E., China, India sau Iran – suficient din ceea ce îşi doresc fiecare în scopul maximizării preţului pe care îl încasează pentru gazele naturale, fiind de aşteptat să se înregistreze succese spectaculoase. În cazul în care câştigătorii vor fi SUA, U.E., Iran, India sau China, monopolul Rusiei asupra gazelor turkmene ar putea să ia sfârşit în mod ireversibil.[

II.1.5. Se caută alternative pentru gestionarea crizei georgiene

*      Algeria este o alternativă a U.E. la Rusia, din ce în ce mai nestatornică. Algeria este ţara cea mai apropiată de U.E. cu rezerve mari de petrol şi gaze; cu excepţia Franţei şi a Italiei, celelalte state europene nu importă hidrocarburi din această ţară. Investitorii vest-europeni au fost mai reţinuţi ca urmare a două probleme:
-          implementarea de către statul algerian a unei taxe pe profitul excepţional pentru companiile străine la încheierea unor contracte pe termene scurte (3-5 ani);
-          perspectiva înfiinţării unui OPEC al gazelor alături de Rusia.
Speranţele investitorilor occidentali sunt susţinute doar de slaba abilitate a algerienilor în a-şi exploata eficient potenţialul energetic.[21]
*      În contextul în care ţările din întreaga lume îşi reconsideră poziţiile şi legăturile cu Rusia, Germania va trebui să decidă dacă va continua să acţioneze ca un stat ocupat şi să se bazeze pe garanţiile de securitate ale NATO sau să acţioneze pe cont propriu şi să îşi stabilească singură pactul de securitate cu Moscova. Alegerea Berlinului va hotărî viitorul Europei şi, posibil, al întregii lumi.[22]
         Să nu uităm că predecesorul Angelei Merkel, fostul cancelar Schroeder este în staff-ul companiei GAZPROM şi este un apropiat al lui Medvedev şi Putin.

II.1.6. Diplomaţie, strategie şi acţiune

Modul în care s-au desfăşurat ostilităţile şi s-au luat deciziile ne arată încă o dată că liderul incontestabil şi real al Rusiei este Vladimir Putin. Mai nou, Kremlinul foloseşte în jocul său diplomatic cu Occidentul tehnica „băiatul bun” (Medvedev) şi „băiatul rău” (Putin). Când este bătaie iese Putin, când este îmbrăţişare iese Medvedev.

*      Un subiect mai puţin discutat şi cunoscut publicului este cel legat de Frontul Global de Respingere. În deceniile următoare, pe lângă Al-Qaeda şi China, securitatea naţională a SUA, va fi ameninţată şi de aşa-zisul Front Global de Respingere, format din Rusia, Iran, Siria, Venezuela, Bolivia, Ecuador, Belarus şi unele elemente europene de stânga.
Potrivit unor avizaţi experţi în geopolitică şi geostrategie[23], deşi acest F.G.R. nu joacă un rol geopolitic în manieră tradiţională, scopul său îl constituie „discreditarea doctrinelor americane privind piaţa liberă şi democraţia liberală”.
Frontul Global de Respingere, care excede barierele religioase, culturale şi geografice, ar putea submina interesele SUA pe mai multe nivele: lansarea de provocări la adresa iniţiativelor şi valorilor americane, în cadrul forumurilor internaţionale; utilizarea controlului pe care îl au asupra resurselor energetice motive pentru a ridica în continuare preţul petrolului şi a încetini creşterea economică a SUA; erodarea influenţei ideologice a SUA în America latină, spaţiul ex-sovietic şi Europa.
     II.2. Posibile întrebări 
*      În noul context geostrategic, cât de reale sunt aspiraţiile statelor europene de a obţine independenţa energetică. Este în interesul lor, sau a celor care fac jocurile de culise ?
*      Conflictul care a încins zona extinsă a Mării Negre, chiar nu  trezeşte cutremurătoare aduceri aminte privind prima şi a doua mare conflagraţie mondială? 
*      Între mult trâmbiţata necesitate energetică şi actele de corupţie ale unor înalţi funcţionari, politicieni şi chiar şefi de state există vreo legătură ?
*      Care a fost, dar mai ales, care va fi rolul serviciilor de intelligence în orchestrarea sau derularea evenimentelor din zona Mării Negre şi mai ales care va fi următorul teatru de operaţiuni ?
*      Din multitudinea de evenimente care au marcat ultimii 150 de ani de când petrolul a inceput să fie exploatat industrial şi a schimbat faţă lumii şi în care România a fost profund implicata, generaţia prezentă va fi învăţat ceva din lecţiile dure ale istoriei? Şi dacă răspunsul ar fi pozitiv, oare s-a făcut destul pentru prezervarea rezervelor naţionale energetice atât de necesare în această frământată perioadă contemporană ?


Capitolul III
SECURITATEA ENERGETICĂ
VERSUS SECURITATEA REGIONALĂ
                                                           

III.1. Generalităţi  
            Pe plan mondial se prevăd schimbări majore ale mediului de securitate în următorii 20 de ani. România, aflată încă într-o tranziţie prelungită, este prinsă în jocul intereselor marilor actori internaţionali. O excludere a României din circuitul european al rutelor energetice ar complica şi mai mult harta stabilităţii regionale.
La începutul acestui mileniu, un grup de experţi neguvernamentali publicau un studiu avangardist, intitulat „TENDINŢE GLOBALE ÎN ANUL 2015”, evidenţiind că sistemul internaţional din anul 2015 va fi modelat de către şapte actori globali şi tendinţele aferente:
-          populaţie;
-          resurse naturale şi mediul înconjurător;
-          ştiinţă şi tehnologie;
-          economie globală şi globalizare;
-          guvernare naţională şi internaţională;
-          natura conflictelor;
-          rolul Statelor Unite.
Recent, un alt studiu intitulat O VIZIUNE PE TERMEN LUNG A NEVOILOR ŞI CAPACITĂŢILOR DE APĂRARE EUROPENE”, realizat la comanda Agenţiei de Apărare Europeană identifică principalele tendinţe pe plan mondial, pentru următorii 20 de ani. Raportul, întocmit de Institutul de Studii de Securitate al UE, care conţine 32 de pagini şi un set de anexe, a fost prezentat la data de 03.10.2006 miniştrilor apărării din ţările U.E., reuniţi în Finlanda[24].
După analizarea a peste 700 de rapoarte realizate de agenţii specializate, centre de cercetare şi organisme internaţionale, autorii raportului au identificat 10 mari provocări mondiale care vor marca lumea până în anul 2025.
În ordine, cele 10 mari provocări, cu consecinţele de rigoare asupra mediului mondial de securitate sunt următoarele:
-          Îmbătrânirea populaţiei mondiale;
-          Creşterea delocalizărilor;
-          Petrolul, gazele şi cărbunele, indispensabile;
-          O lume mai interdependentă;
-          Statele Unite, putere contestată;
-          Noi maladii;
-          Africa şi Orientul Mijlociu, în vrie;
-          Patru noi ţări la masa celor mari;
-          Rusia, mai bogată, dar mai slabă;
-          Europa, supusă concurenţei.
Se observă că, în ambele studii, resursele naturale şi mediul înconjurător -  incluzând aici şi resursele energetice - au un rol important în menţinerea unui echilibru al mediului global de securitate. 
Omenirea trăieşte viaţa cu acceleraţia apăsată la maximum. Cuceririle tehnologice din ultimii 60 de ani au condus la o dezvoltare economică globală fără precedent, la o populaţie de peste 6 miliarde de oameni, în condiţiile în care resursele planetare sunt tot mai limitate.
După ultimele date statistice producţia economică mondială era apreciată în anul 1950 la 4.000 de miliarde de dolari; în 1995 aceasta ajunsese la 20.000 de miliarde de dolari, iar pentru anul 2006 a fost estimată la 25.000 miliarde! Ţările asiatice, care au şi cele mai spectaculoase creşteri demografice, au preluat tehnologiile Occidentului şi au ajuns la creşteri economice de 8… 10% pe an, iar China, care în 1995 a ajuns la 1,2 miliarde de locuitori, a reuşit incredibila performanţă de creştere a economiei, în perioada 1991-1995, de 57%, de 62%  în 2005, cu o prevedere de peste 65% în anul 2007. În anul 2015, lumea va fi populată de 7,2 miliarde de oameni!
            III.2. România şi contextul regional

            În general, geopoliticienii obişnuiesc să împartă lumea în şapte, uneori opt zone. Una dintre ele este şi zona Europei Centrale şi Orientale. Europa Centrală şi Orientală (Bulgaria, Cehia, Ungaria şi România) cuprinde 2% din populaţia mondială şi consumă în jur de 4% din energia primară comercială utilizată în lume. De asemenea, zonele cuprind 6% din rezervele mondiale de cărbune şi circa 1% din rezervele mondiale de petrol şi gaze naturale.
      Regiunea constituie un importator de energie primară din alte ţări, iar schimbările politice din ultimii ani au determinat ţările respective să caute surse de aprovizionare şi din Vest, motivul principal constituindu-l nesiguranţa importurilor de provenienţă estică şi de ce nu – poate aşa cum s-a mai precizat – desfiinţarea C.A.E.R.           
Ţinând cont de aspectele politice, socio-economice, securitatea aprovizionării, utilizarea energiei şi electricităţii, randamentelor energetice, aspectelor financiare şi de mediu, studiile recomandă pentru statele din zonă:
-          pentru politica socio-economică principalul obiectiv al zonei este trecerea la economia de piaţă, atingerea unui nivel de viaţă apropiat statelor U.E. Atingerea acestor obiective impune schimbări majore;
-          securitatea aprovizionării – ţările din regiune urmează, în general, conceptul energiei sigure.
Având în vedere că energia nucleară este puţin dezvoltată, materiile prime, respectiv cărbunele, petrolul şi gazele, vor continua să joace un rol major.
            Pentru a se asigura acest deziderat pentru statele din zonă este esenţial de a dezvolta o infrastructură solidă de aprovizionare: conducte, linii de transmisii, reţele de comunicaţii. Ţările din Europa de Est – în special Rusia, Kazachstan şi Turkmenistan – deţin cele mai importante şi mai apropiate resurse energetice primare.
            RUSIA, UCRAINA, BELARUS, GEORGIA şi statele baltice cuprind circa 5% din populaţia mondială şi peste 8% din activitatea economică mondială.
            Regiunea consumă 17% din energia primară utilizată în lume, posedă 6% din rezervele mondiale de petrol dovedite, 38% din rezervele mondiale de gaz şi 22% din rezervele de cărbune. Aceste rezerve sunt concentrate în câteva zone – în special în Rusia, Kazachstan şi Turkmenistan. Caracteristic acestor state este faptul că au o suprastructură fizică energetică comună, fapt ce generează uneori anumite probleme.
Evoluţia principalilor indicatori cu influenţe asupra dezvoltării zonei este prognozată astfel:
*      populaţia va creşte de la 289 milioane locuitori în 1990, la 344 milioane în 2020;
*      procentajul din populaţia mondială va scădea de la 5,55, la 4,35;
*      produsul intern brut va creşte de la 1676 miliarde $ în 1990, la 330 miliarde $ în 2020;
*      nevoia de energie primară va creşte de la 1447 mil.tep, la 1529 mil.tep;
*      nevoia de energie primară/locuitor va scădea de la 5,01 tep, la 4,45 tep;
*      intensitatea energetică va scădea de la 0,86 tep/1000 $, la 0,46 tep/1000 $.
Mediul internaţional de securitate, şi în special cel din perimetrul coridorului energetic eurasiatic, a suferit în ultima perioadă modificări semnificative.
În prezent, securitatea europeană, regională şi chiar mondială este influenţată de câteva evenimente incidentale cu potenţial mare de reacţie, astfel:
-        recentele mişcări de protest cu caracter profund social din Franţa relevă deficienţe ale modelului democratic francez atât la nivelul absorbţiei populaţiilor fără origine indigenă cât şi la cel al aparentului eşec al unei guvernări liberale franceze, ce riscă întoarcerea la modele sociale controversate, socialiste;
-        declanşarea, la începutul anului 2006 a crizei energetice ruso-ucraineane denumită sugestiv de unii geopoliticieni „Războiul gazelor” a creat grave disfuncţionalităţi şi a afectat în mod semnificativ atât securitatea energetică regională cât şi configuraţia politică regională;
-         incendiarele evenimente declanşate de publicarea caricaturilor pe teme religioase din Danemarca, ce au adâncit şi mai mult falia civilizaţională din continentul euro-asiatic care aduce pe tapet o mai veche teorie privind „ciocnirea civilizaţiilor”;
-        interpretabilele declaraţii ale Papei Benedict al XVI-lea, care au excitat la maxim întreaga lume musulmană, radicalii extremişti ameninţând public cu acţiuni de distrugere a Vaticanului şi nu numai.
Securitatea energetică, alături de cea ecologică, alimentară, etc. este la ora actuală parte integrantă a oricărei strategii naţionale de securitate.
   Această definiţie axiomatică se bazează în mod concret pe efectul devastator demonstrat, din nefericire, în mod concret, atât de crizele energetice mondiale majore cât şi de recentele evenimente la nivel regional.
Departe de a fi în tabăra celor care văd în spatele fiecărui conflict major interese de natură a proteja securitatea energetică a unui stat sau altul, nu se poate trece cu vederea interdependenţa, respectiv zona de convergenţă dintre cele două paradigme: cea a securităţii şi cea energetică.
Marile crize energetice mondiale ale anilor “70 au fost determinate de succesiunea unor evenimente politico-militare, iar actualmente, criza majoră energetică ce a determinat evoluţia preţului barilului de petrol de la un prag de aproximativ 30 de dolari la maxime de 75 de dolari (valoare stabilită la 23.04.2006) a fost declanşată de intervenţia militară din Irak. Se apreciază că, un conflict între SUA şi IRAN ar face ca preţul petrolului să treacă cu mult peste 100 de dolari/baril, unii analişti denumind situaţia drept apocalipsa petrolului.  

III.3. Oleoducte şi gazoducte preconizate a tranzita România

În prezent, există trei proiecte pentru coridoare energetice europene care includ România. Acestea sunt: OLEODUCTUL CONSTANŢA – PANCEVO – OMISALJ –TRIESTE, proiectul NABUCCO şi cel mai nou, un proiect de construire a unui terminal de gaze lichefiate la Constanţa, în colaborare cu Qatarul.
OLEODUCTUL CONSTANŢA–PANCEVO–OMISALJ–TRIESTE

Proiectul reprezintă o rută de aprovizionare alternativă pentru Europa,  alături de BTC, DRUZBHA şi sistemul de aprovizionare al Mării Nordului.
Comitetul Interstatal al proiectului Pan European Oil Pipeline/PEOP/Constanta–Trieste, reunit în perioada 8–9 februarie la Zagreb, a aprobat forma finală a Memorandumului de Înţelegere privind susţinerea şi accelerarea implementării proiectului PEOP şi înfiinţarea unei companii de dezvoltare a acestui proiect. Următorul pas important în evoluţia proiectului Pan European Oil Pipeline va fi semnarea Memorandum-ului de Înţelegere la nivelul miniştrilor de resort din cele cinci state participante. România se afla printre cele cinci ţări implicate în construirea Oleoductului Constanţa–Trieste. Conform studiului de fezabilitate realizat de Hill International Consortium pentru partea de conductă care va traversa România, beneficiile pentru ţara noastră pe o durata de 20 de ani vor fi următoarele (în funcţie de capacitatea de tranzit care se va stabili): 2,27 miliarde dolari pentru varianta de capacitate de 40 milioane tone/an, 3,1 miliarde dolari pentru varianta de capacitate de 60 milioane tone/an sau 4,39 miliarde pentru varianta de capacitate de 90 milioane tone/an.
Oleoductul Constanţa–Trieste reprezintă ruta cea mai directă către centrul Europei. Din Comitetul Interstatal, aflat în acest moment sub preşedinţie croată fac parte trei ţări: România, Serbia si Croaţia, iar Italia şi Slovenia sunt membri observatori cu drepturi depline. Piaţa ţintă a proiectului PEOP o reprezintă Uniunea Europeană, Italia fiind deţinătoarea celei mai mari capacităţi de rafinare a petrolului din Europa. Prin conectarea la TAL (Trans Alpine Pipeline Network) pieţe ţintă devin Germania, Austria şi alte state vest-europene.
În prima decadă a lunii februarie 2007, oficiali din RUSIA, BULGARIA şi GRECIA au anunţat că, în 2008, va începe construcţia oleoductului Burgas-Alexandroupolis. Astfel, petrolul rus, cazach şi azer va fi transportat cu petrolierele de la Novorosisk, din estul Marii Neagre şi va fi descărcat în terminalele Portului Burgas. De aici, printr-un oleoduct subteran, ce va lega Burgas-ul de Alexandroupolis, acesta va lua calea rafinăriilor internaţionale, ocolind Strâmtoarea BOSFOR-DARDANELE.
În aceste condiţii, construcţia şi punerea în funcţie a oleoductului  Constanţa–Pancevo–Omisalj–Trieste devine astfel un proiect din ce în ce mai dificil de realizat.


           
Dacă totuşi conducta Constanţa–Piteşti–Pancevo–Trieste se va realiza, România va câştiga 800 milioane de dolari pe an doar din taxele de tranzit al ţiţeiului.
În afara conductelor deja aflate în exploatare, construite de fosta URSS, pentru transportul hidrocarburilor (ţiţei sau gaze) din bogatele zăcăminte siberiene şi asiatice spre vestul Europei, au fost luate în calcul mai multe trasee de oleoducte şi gazoducte care să permită transportul ţiţeiului şi gazului caspic către diferite terminale din Marea Mediterană, astfel încât, să fie depăşit cel mai sever obstacol maritim european: strâmtoarea Bosfor.
În ultimul deceniu, cele mai fezabile trasee care puteau transporta ţiţeiul caspic din terminalul NOVOROSISK către Europa şi America au fost:
1. –Burgas–Alexandropolis (agreat de Rusia şi Bulgaria);
2. –Burgas–Bitola–Vlore (agreat de Germania, Bulgaria şi Rusia);
3. –Tbilis–Baku–Ceyhan (agreat de SUA, M. Britanie şi  Turcia);
4. –Constanţa–Piteşti–Pancevo–Trieste (cel mai ieftin şi sigur traseu).
Al treilea traseu a fost pus în funcţiune în 2005, iar primul va  funcţiona din 2009, România având de aşteptat încă un timp să fie conectată la sistemul mondial trans-energetic.

În luna noiembrie 2007[25], coordonatorul proiectului privind construcţia Oleoductului Constanţa-Omisalj-Trieste, Jozias Johannes van Aartsen a prezentat Comisiei Europene propunerea ca această conductă să fie extinstă până la Marsilia. În acest mod, Franţa se va alătura ţărilor Uniunii Europene interesate în construcţia oleoductului.


PROIECTUL NABUCCO

Proiectul conductei de gaz este de importanţă strategică pentru regiune şi pentru Europa. La forumul de afaceri România–Turcia, premierul român a discutat cu omologul său despre importanţa identificării mijloacelor de finanţare pentru acest proiect  şi despre necesitatea unei evaluări a impactului pe care acest proiect poate să îl aibă asupra mediului.
Proiectul Nabucco prevede construirea unui sistem de transport al  gazelor naturale care să pornească din Turcia şi să treacă prin Bulgaria, România, Ungaria şi Austria. Acesta este considerat un proiect prioritar şi de Comisia Europeană.
În luna iunie 2006, la Viena era preconizată o întâlnire între reprezentanţii celor cinci ţări implicate în construirea gazoductului, respectiv România, Turcia, Bulgaria, Ungaria şi Austria, în scopul semnării unui acord interguvernamental de susţinere a proiectului.
Conducta Nabucco ar urma să devină operaţională la începutul anului 2011 şi va avea o capacitate de 30 miliarde m3 pe an. Acest proiect ar putea reduce dependenţa statelor occidentale faţă de gazul din Rusia. Guvernul francez va fi, posibil, printre primele care vor solicita să cumpere gaz din această sursă.
   Proiectul Nabucco a demarat pe 11 octombrie 2002 la Viena, când cele cinci companii implicate, TRANSGAZ, BOTAS–Turcia, OMV–Austria, MOL–Ungaria şi BULGARGAZ–Bulgaria, au semnat un Acord de cooperare privind înfiinţarea unui consorţiu în vederea efectuării unui „Studiu de Fezabilitate“ privind crearea unei rute complet nouă de transport  gaze naturale.
Conducta va avea o lungime totală de circa 3.400 km. Capacitatea de transport va fi de 25–31 miliarde m3/an, iar preluările în ţările tranzitate vor fi de 14–17 miliarde m3/an.  Costul total al investiţiei a fost estimat la aproximativ 4,4 miliarde de euro.
Conducta va traversa teritoriul celor cinci ţări şi va avea ca punct de plecare graniţele Turciei cu Georgia şi Iran, iar ca punct final, nodul Baumgarten din Austria (nod important în care sunt colectate gazele ruseşti care sunt tranzitate către vestul Europei). De asemenea, se va lua în calcul legarea la conducta de transport şi a altor surse de gaze disponibile din zonă, din ţări precum Siria, Irak şi Egipt.
Importanţa acestui proiect a fost recunoscută şi de Comisia Europeană (CE) prin includerea sa în programul TEN (Trans European Networks), pe lista proiectelor prioritare. Această includere presupune şi finanţarea de către C.E. a 50% din valoarea de realizare a studiului, restul fondurilor necesare fiind asigurate din sursele proprii ale celor cinci companii.



   La data de 05.10.2006, o declaraţie şoc a unui fost oficial guvernamental român, specialist în probleme energetice, pune sub semnul întrebării şi realizarea acestui mult necesar proiect pentru România. Astfel, potrivit declaraţiei publice a fostului secretar de stat de la economie, dr.ing. Iulian IANCU, proiectul NABUCO este blocat de Moscova, deranjată că nu a fost inclusă în traseu, care a anunţat că se va implica în realizarea unui alt gazoduct, pe un culoar modificat, care ocoleşte România şi Ucraina.[26]
Aliatul ruşilor de la GAZPROM în acest proiect este firma MOLL-Ungaria. Gazoductul sud-european va porni din Turcia, va traversa Bulgaria, Serbia şi va ajunge în Ungaria de unde se construiesc extensii spre Austria, Elveţia şi Italia.
Fostul oficial mai susţine că alianţa dintre GAZPROM şi MOLL a tras pe linie moartă un alt proiect româno-rus în domeniul gazelor naturale. Construcţia depozitului subteran de înmagazinare a gazelor de la ROMAN-MĂRGINENI este blocată de partenerul rus care a încheiat un acord cu firma MOLL de realizare a unui depozit în Ungaria.

PROIECTUL  DE COOPERARE CU QUATAR

Acesta este un proiect nou, discutat de către preşedintele României, aflat în vizită în Qatar, şi care prevede construcţia unui terminal de LNG la Constanţa. Acesta a solicitat statelor europene concursul pentru acest proiect, ca răspuns la tendinţele europene de identificare a unor noi coridoare energetice care să diminueze dependenţa de Rusia.

III.4. Securitatea energetică în regiunea extinsă a Mării Negre

Securitatea energetică este o componentă vitală a oricărei strategii naţionale de securitate. Conceptul este definit de următoarele componente:
-        securitatea surselor energetice;
-        securizarea traseelor energetice existent;
-        identificarea unor trasee alternative de energie;
-        identificarea unor surse alternative de energie;
-        protecţia mediului înconjurător.
Securitatea energetică aplicabilă zonei extinse a Mării Negre are în mod evident câteva elemente specifice. Acestea sunt determinate de configuraţia politico-militară din această regiune.
În privinţa securităţii surselor energetice trebuie să avem în vedere elementele principale ce configurează mediul de securitate al regiunii: unele conflicte etnice, cum ar fi cele din Nagorno Karabakh, Sudul Oseţiei şi Abkhazia, sau cele de natură etnico-religioasă ca şi cele din Ferghana Valley, instabilitatea politică şi economică, existenţa regimurilor opresive de tip sultaneistic şi fenomenul de radicalizare a opoziţiei politice, creşterea militantismului islamic în regiune, activarea şi dezvoltare a organizaţiilor teroriste, reţelele de trafic de droguri, instituţionalizarea fenomenului de crimă organizată, ca o forţă din ce în ce mai penetrantă în viaţa politică, socială şi economică din aceste zone, dezvoltarea economiilor subterane – dezvoltare   care include atât activităţi economice ilegale cât şi activităţi care nu se află în aria de control a statului (sistem regulator şi de taxe  paralel cu cel al statului) şi care furnizează mijloace de subzistenţă cetăţenilor, prevalenţa corupţiei în sistemul de stat, în special în piramida guvernamentală.
În acest context, promovarea valorilor democratice în regiune rămâne singura metodă de asigurare a stabilităţii în aceste zone. Menţinerea, prin acceptarea şantajului politic de către comunitatea statelor democratice, a status-quo-ului în ţările din regiune dominate de regimuri autocratice nu poate fi o opţiune viabilă pe termen lung, deoarece predictibilitatea acţiunilor acestor regimuri este foarte limitată. Orice evaluări pe termen lung au un grad foarte mare de incertitudine. Menţinerea pe o perioadă îndelungată la putere a unor astfel de regimuri nu ar face decât să antagonizeze clasele politice şi să conducă în final la radicalizarea şi creşterea militantismului religios.
Securizarea traseelor energetice: atacurile teroriste sau sabotajele infrastructurii energetice sunt evenimente cotidiene. Trebuie să distingem însă în natura celor două tipuri de atacuri, precum şi în diferenţieri de natură intrinsecă a unora dintre ele: sabotajele vizează, în special, obţinerea unor ascendente economice, sau, cum în mod recent s-a întâmplat în Georgia, sunt folosite ca mijloc de coerciţie politică. În privinţa atacurilor teroriste asupra infrastructurii energetice distingem noi evoluţii în mediul de securitate post 9/11-WTC. Riscul producerii unor atacuri majore asupra infrastructurii strategice este mult crescut în perioada ulterioară atentatelor de pe teritoriul SUA. Vulnerabilitatea rutelor de transport, respectiv atât a reţelelor de conducte cât şi a tancurilor transportoare, fac din acestea ţinta preferată a grupărilor teroriste. SUA a luat decizia de a declara oleoductele şi gazoductele drept obiective strategice de importanţă naţională. Din această perspectivă, în vederea asigurării securităţii energetice a Uniunii Europene, şi implicit a României, se impun câteva măsuri, astfel:
Þ     la nivel naţional şi european, se impun atât măsuri politice care să vizeze adoptarea unui cadru legislativ pentru înăsprirea pedepselor pentru atacurile ce vizează infrastructura energetică, dar şi măsuri care să vizeze paza fizică a reţelelor energetice, mecanisme şi structuri de intervenţie rapidă şi asistenţă, precum şi regândirea sistemului energetic pe principiul minimizării efectelor, respectiv crearea unui sistem eficient de identificare a unor trasee de redirijare alternativă care preia fluxul energetic pe aria afectată, interconectarea sistemelor ţărilor europene, în special UE şi crearea unui sistem eficient de avertizare, regândirea unei strategii energetice de protecţie la nivel transatlantic;
Þ     securizarea traseelor energetice, în afara spaţiului naţional sau european: se impune identificarea unor strategii atât pentru traseele off-shore cât şi on-shore, deoarece fiecare în parte prezintă anumite particularităţi. În acest context nu putem să ignorăm conturarea unei noi strategii a NATO, prin reconsiderarea misiunilor sale, şi asumarea în acest sens a misiunii de protecţie fizică a infrastructurii energetice. Această opţiune a fost discutată între 22-24 februarie la Praga, la NATO Forum on Energy Security Technology. În acest context e relevantă intervenţia grl. James L. Jones, NATO Supreme Allied Commander in Europe (SACEUR) şi Comandant al  United States European Command (COMUSEUCOM), care a afirmat cu acest prilej că „securitatea energetică este cheia securităţii regionale, orice eşec al infrastructurii energetice critice având potenţialul unui impact politic, militar şi social”.
Identificarea unor trasee alternative de energie este vitală atât pentru economia europeană cât şi pentru stabilitatea şi configuraţia politică a regiunii. În acest sens sunt necesare însă câteva consideraţii adiacente, astfel:
- Rusia promovează o politică foarte activă în scopul adâncirii dependenţei statelor europene faţă de resursele sale de energie;
- din păcate, jocul geopolitic este folosit şi ca mijloc de presiune politică. Conflictul dintre Ucraina şi Rusia pe tema preţului gazelor naturale a determinat o criză majoră socială care a antagonizat societatea ucraineană şi a reaşezat forţele de pe scena politică. Rezultatul, prin victoria forţelor pro-ruse sunt un semnal dur dat democraţiilor vestice care ar fi trebuit să ducă o politică mult mai activă în această zonă. Ucraina riscă, în acest mod să tergiverseze procesul de aderare la structurile euroatlantice, dar şi să se întoarcă în zona gri a oligarhiilor pseudo-comuniste;
- în orice calcul geopolitic nu trebuie exclusă Turcia şi pretenţiile ei de aderare la UE, şi care în considerarea unor trasee alternative nu mai doreşte să fie ţară de tranzit, ci să se poziţioneze ca re-seller. Este oportun în acest context proiectarea unei alternative off-shore care să unească Georgia şi România prin Marea Neagră. O asemenea alternativă, chiar dacă ar fi mult mai costisitoare, pe termen lung este mult mai avantajoasă şi presupune şi dezvoltarea unui parteneriat strategic româno-georgian.
O scurtă privire asupra hărţii rutelor de ţiţei şi gaze de care depinde securitatea energetică a Uniunii Europene, inclusiv România şi am putea spune echilibrul energetic, economic şi strategic mondial dă dimensiunea importanţei surselor de petrol şi gaze pentru întregul mapamond.

Acum, odată în plus, înţelegem poate care a fost, este şi va fi miza petrolului !


Capitolul IV
HIDROCARBURILE ŞI
SECURITATEA ENERGETICĂ MONDIALĂ


            IV.1. Petrolul – sursă energetică epuizabilă

            IV.1.1. Creşterea accelerată a consumului şi cerinţelor de petrol în lume

În ultimul deceniu consumul şi cererea mondială de petrol – cel mai important dintre combustibilii fosili utilizaţi de om în societatea modernă – au crescut considerabil, în special datorită evoluţiei impetuoase a ţărilor în curs de dezvoltare, cu precădere a Chinei şi Indiei. Astfel, în 1993, China nu avea nevoie să importe petrol, producţia proprie fiindu-i suficientă. De atunci însă PIB-ul Chinei s-a dublat, iar necesarul de petrol a crescut de mai bine de două ori.
În prezent, China importă trei milioane de barili de ţiţei pe zi, ceea ce înseamnă circa jumătate din necesarul ei. Pe piaţa mondială a petrolului cota Chinei este de circa 8 procente, fiind într-o continuă creştere. Necesarul mondial de petrol a crescut, din 2000, cu 7 milioane barili pe zi, o treime revenind Chinei. În India, consumul de petrol este, în prezent, de circa 40 de procente din necesarul Chinei[27].
Dacă în anii ’70, America de Nord consuma de două ori mai mult petrol decât Asia, în 2005, pentru prima dată în istorie, consumul Asiei a depăşit indicatorul Americii de Nord, iar această tendinţă va continua. Potrivit prognozei Asociaţiei pentru Analize Energetice de la Cambridge (CERA), în următorii 15 ani Asiei îi va reveni jumătate din creşterea totală a consumului de petrol. Pe acest fundal, pe piaţa petrolului a apărut cel mai mare deficit de ofertă din ultimii 30 de ani (dacă nu luăm în calcul primele două luni dupa invadarea Kuweitului de către Irak, în 1990). Rezerve pentru suplimentarea producţiei sunt prea puţine, iar suplimentul de petrol care ar putea fi extras nu poate fi comercializat, fiind de calitate inferioară.
La aceasta se adaugă insuficienţa capacităţilor de prelucrare, disproporţia dintre necesarul consumatorilor mondiali şi posibilităţile combinatelor petrochimice. În mod deosebit a crescut cererea mondială de combustibil diesel şi reactiv.
SUA continuă să fie cel mai mare consumator de petrol din lume, cu 20,77 milioane barili pe zi, din care 8,42 mil.barili/zi reprezintă producţia internă, 5,50 mil.barili provin din state membre ale OPEC, iar 6,85 mil.barili sunt importaţi din ţări care nu sunt membre ale OPEC. China ocupă locul doi între marii consumatori, cu 6,60 mil barili pe zi, urmată de Japonia (5,41), statele ex-URSS (3,81), India (2,63), Germania (2,60), Canada (2,28), Brazilia (2,18), Coreea (2,17) şi Mexic (2,05)[28].  
Preţul petrolului a început să crească necontenit încă de la sfârşitul anului 2002 – începutul lui 2003, în ajunul războiului din Irak. Alţi factori, inclusiv problemele din unele state, mari exportatoare, au contribuit la creşterea preţurilor. Astfel, acţiunile lui Hugo Chavez de întărire a controlului politic din Venezuela, precum şi de acaparare a veniturilor companiei petroliere de stat, au antrenat un val de greve şi de acţiuni de protest, care au dus la reducerea producţiei de petrol în Venezuela –  ţara care figura printre cei mai mari şi mai siguri exportatori de ţiţei încă din timpul celui de-al doilea război mondial. Dosarul nuclear iranian şi ameninţarea cu declanşarea unui război preventiv împotriva Iranului au contribuit la escaladarea preţului petrolului în 2006. În pofida temerilor generale, zăcămintele de petrol din Irak nu au fost incendiate în timpul războiului din 2003, dar nici nu au contribuit la o reechilibrare a pieţei petrolului. Dimpotrivă, din cauza numeroaselor atacuri asupra infrastructurilor petroliere, Irakul exportă acum cu 30-40% mai puţin decât înainte de intervenţia aliaţilor.



IV.1.2. Rezervele mondiale de petrol – aproape de pragul critic

Unii experţi în materie estimează că epuizarea tuturor rezervelor exploatabile de petrol se va produce în maximum un secol, în timp ce alţii, mai optimişti, evaluează rezervele globale la circa 3000 miliarde barili de petrol, fără însă a preciza cantitatea de ţiţei ce ar fi imposibil tehnic sau nerentabil de a fi extrasă. Fără a exista date certe, se apreciază că importante ţări producătoare de petrol şi-ar fi depăşit un maxim de producţie (Arabia Saudită – în urmă cu 25 de ani), alte state vor atinge un atare prag în următorii 2–3 ani (Mexic, China, Malaezia, Brunei şi Danemarca), în timp ce alte ţări deja îşi restrâng producţia (Venezuela, Marea Britanie, Norvegia). Pesimiştii prevăd debutul unei crize în producţia de hidrocarburi peste circa trei ani, cu impact asupra numeroase ramuri industriale, care depind nemijlocit de petrol (transporturile, industria farmaceutică, industria chimică bazată pe petrol – mase plastice, vopsele etc.).
Potrivit unor analişti[29], peste cinci ani, se va înregistra un maxim extractiv al petrolului şi gazelor naturale, care va fi urmat de un declin lent dar ireversibil, cu puternice repercusiuni asupra omenirii, la paritate cu schimbarea climei globale. O consecinţă importantă va fi sporirea preţului la petrol[30], care ar depăşi 100 USD pe baril, cu un trend ascendent fără întoarcere. Deja, la mijlocul anului 2005, preţul petrolului a atins recordul de 71 USD. După un oarecare regres, în aprilie-mai 2006, s-a înregistrat un nou record, de 75 USD/baril ţiţei, pe fondul  „războiului gazelor naturale” dintre Rusia, Ucraina şi Georgia, a scăderii presiunii gazelor spre Europa, agresiunilor din Nigeria împotriva companiilor străine de petrol şi gaze şi „dosarului” nuclear iranian.
Criza hidrocarburilor se va accentua în raport direct proporţional cu creşterea consumului pe plan mondial, cu slabe speranţe ca eventualele descoperiri de noi zăcăminte să facă reversibil punctul critic al extracţiei de petrol şi gaze.


IV.1.3. Necesitatea  diversificării surselor de energie

Securitatea energetică este o preocupare permanentă a statelor. După un serios semnal de alarmă, generat de războiul din Golful Persic, temerile legate de securitatea energetică s-a atenuat treptat. Dar, după 15 ani, preţurile au crescut vertiginos, iar pe pieţele de desfacere a resurselor energetice a apărut teama de o eventuală penurie acută de petrol, a cărei rezolvare ar trebui căutată nu atât pe pieţele de desfacere, cât în politică.
Se asteaptă ca, pe viitor, pieţele energetice să fie supuse şi la alte seisme, unele previzibile, cum ar fi eventuale atacuri teroriste coordonate, sincope şi nereguli în livrările de petrol din Orientul Mijlociu şi Africa sau şocuri sociale în America Latină, cu repercusiuni asupra producţiei de ţiţei din Venezuela – al treilea producător OPEC. Alte ameninţări nu pot fi prevăzute, cum sunt, spre exemplu, calamităţile naturale.
Principiul fundamental al securităţii energetice rămâne diversificarea[31] surselor de energie, atât în domeniul petrolier, cât şi în cel al gazelor naturale. Diversificarea reclamă însă noi investiţii costisitoare în cercetare, spre a se pune la punct o nouă generaţie de instalaţii tehnologice.
În condiţiile împuţinării şi scumpirii constante a rezervelor de ţiţei, se impune identificarea unor soluţii energetice alternative, epuizabile sau reînnoibile, mai mult sau mai puţin costisitoare. Cea mai rentabilă şi eficientă ar fi energia nucleară, chiar dacă prezintă dezavantaje pentru păstrarea mediului ambiant, cauzate de pericolul şi dificultatea reziduurilor derivate. De asemenea, prezintă avantaje certe explorarea în continuare şi dezvoltarea producţiei de petrol, prin sinteză, din alţi combustibili fosili (cărbunele), deşi actualmente procedeul de extracţie este poluant (datorat eliberării de dioxid de carbon). Alte alternative energetice viabile pot fi pilele de combustie cu hidrogen (deocamdată costisitoare) şi recurgerea la etanol/biodiesel, drept combustibil pentru transport, precum şi soluţiile eoliene şi solare.


IV.1.4. Hidrocarburile Federaţiei Ruse – factor esenţial de echilibru economic

Zăcămintele de petrol din Rusia au avut în ultimii cinci ani o importanţă semnificativă, asigurând aproximativ 40 la sută din creşterea totală a producţiei mondiale, începând din anul 2000. Cota contributivă a Federaţiei Ruse este în creştere constantă. Astfel, în 2005, potrivit Servicului Federal de Statistică (Rosstat), Rusia a produs 469,6 milioane de tone de petrol, cu 2,2% mai mult decât în anul anterior.
Opinia predominantă a oamenilor de afaceri din Federaţia Rusă, sintetizată de fostul preşedintele Vladimir Putin într-un interviu acordat în februarie 2006 cotidianului american Wall Street Journal[32], rezidă în aceea că unul dintre ţelurile strategice ale G-8, ale comunităţii internaţionale în general, îl constituie crearea unui sistem articulat şi complex de securitate energetică. Astăzi, energia reprezintă motorul progresului social şi economic, exercitând o influenţă directă asupra bunăstării a miliarde de oameni din întreaga lume. De aceea, se impune elaborarea unor noi metode de abordare în soluţionarea problemelor din această sferă de activitate, trasarea principalelor coordonate ale unei politici comune pentru o perspectivă îndelungată.
Noua politică a principalelor state ale lumii trebuie să se bazeze pe înţelegerea faptului că globalizarea sectorului energetic face indisolubilă securitatea energetică. În acest sens, liderul rus sublinia, în amintitul interviu, că viitorul comun în sfera energiei înseamnă îndatoriri comune, riscuri şi concluzii comune, fiind necesară, pentru generaţiile viitoare, o nouă arhitectură energetică mondială, care să ajute la evitarea conflictelor.
Pe de altă parte, potrivit estimărilor unor experţi americani, Rusia a devenit, începand cu anul 2000, un factor decisiv în păstrarea echilibrului între cerere şi ofertă. Indiferent de aportul energetic al Rusiei pe piaţa americană, există percepţia că, în epoca globalizării, piaţa petrolului acţionează ca un sistem de vase comunicante – reducerea sau, dimpotrivă, creşterea livrăririlor din orice sursă se reflectă asupra volumului total al preţurilor şi stabilităţii în furnizarea carburanţilor.
Se apreciază că, în anul 2020, necesarul american de  ţiţei va fi asigurat în proporţie de 70% din import. Aceasta explică importanţa tot mai mare a dialogului energetic dintre Moscova şi Washington, reprezentanţii SUA încercând să rezolve două chestiuni: una proprie, particulară – să deschidă zăcămintele ruseşti pentru corporaţiile americane şi una generală – să convingă Rusia să-şi sporească exporturile de petrol şi gaze naturale pe piaţa mondială. Or, din acest ultim punct de vedere, Federaţia Rusă are încă importante rezerve de ţiţei şi gaze naturale, spre deosebire de alte state care, fie au depăşit „apogeul” de rezerve (Arabia Saudită), fie sunt în declin pronunţat (Norvegia) etc.
O zonă de mare perspectivă pentru sporirea, în viitor, a producţiei de hidrocarburi, reprezintă uriaşul platou continental[33] al Rusiei. Acesta însumează 6,2 milioane km2, din care circa 4 milioane km2 ar conţine zăcăminte de petrol şi gaze, estimările ajungând la 13,5 miliarde tone metrice de petrol şi 73 trilioane metri cubi de gaz metan. Recent, au fost descoperite în platoul continental peste 20 câmpuri de petrol şi gaze, cum sunt zăcămintele Shtokman, Rusanovskoye şi Leningradskoye, situate în Arctica occidentală.
Pentru explorarea acestor zăcăminte, guvernul rus intenţionează să aloce 1 miliard Euro, ceea ce ar facilita extragerea, până în anul 2010, a circa 10 milioane tone metrice de petrol şi 30 miliarde metri cubi de gaze naturale, iar în anul 2020 – peste 95 milioane tone petrol şi cel puţin 150 miliarde metri cubi gaze naturale.






            IV.1.5. Principalele ţări producătoare de petrol în 2005[34]


Nr.crt.
STATE MEMBRE OPEC
STATE ÎN AFARA OPEC
Ţ a r a
Pro-ducţie (mln barili/zi)
Export (mln barili/zi)
Ţ a r a
Pro-ducţie (mln barili/zi)
Export (mln barili/zi)
1.
Arabia Saudită
9,48
7,92
Federaţia Rusă
9,15
5,15
2.
Iran
3,98
2,5
Statele Unite
7,61
0
3.
Venezuela
3,08
2,1
China
3,5
0,34
4.
Nigeria
2,45
2,3
Mexic
3,42
1,86
5.
Kuweit
2,42
1,97
Norvegia
3,22
3,47
6.
Emiratele Arabe Unite
2,4
2,1
Canada
3,07
1,37
7.
Irak
2,09
1,42
Marea Britanie
2,39
1,5
8.
Libia
1,64
1,4
Kazahstan
1,3
0,89
9.
Algeria
1,37
1,1



10.
Indonezia
1,1
0,56



11.
Quatar
0,9
0,8



12.
Total producţie/ export
30,91
24,17
Total producţie/ export
33,66
14,58

            IV.2 Gazele naturale şi securitatea energetică

            IV.2.1. Politizarea exportului de gaze naturale

În ultimul timp, livrările de gaze naturale în Europa au devenit obiect de discuţii aprinse în cercurile economice, politice şi sociale din Rusia, Europa de Est şi Occidentală[35]. Pe fondul absenţei unei pieţe mondiale a gazelor naturale (spre deosebire de petrol) şi fiind principal furnizor de gaze naturale în Europa, Rusia ar dori să aibă o anumită putere decizională asupra actualei pieţe de desfacere. Datorită interdependenţei dintre furnizori şi beneficiari, preţurile la gazele naturale se stabilesc prin contracte bilaterale între aceştia, încheiate în mare parte pe baza preţurilor mondiale la petrol.
În perspectiva formării unei pieţe mondiale a gazelor naturale, un rol important va avea Rusia, având în vedere ponderea acesteia în domeniu (circa 27% din rezervele lumii şi 22% din producţia de gaze, iar împreună cu ţările Orientului Mijlociu - 67% şi, respectiv, 32%). Chiar dacă perspectiva este destul de îndepărtată, apar ca reale şansele creării unui cartel al gazelor naturale, similar celui din domeniul petrolier (OPEC, căreia îi revin 76% din rezervele mondiale şi 41% din producţia de petrol). Spre deosebire însă de OPEC, nu pare posibilă înfiinţarea unui cartel al gazelor naturale fără Rusia, al cărei rol ar putea fi mai important decât cel al Arabiei Saudite în OPEC.
Exportul de gaze ruseşti în Europa a debutat încă în anii ‘40, primii clienţi ai URSS fiind ţările membre ale Tratatului de la Varşovia. În 1968, Uniunea Sovietică a semnat un contract cu Austria neutră, iar în anul următor a început să furnizeze gaze Italiei. Un punct de cotitură l-a constituit anul 1970, când a fost semnat un contract pe 20 de ani cu Germania Occidentală, iar apoi s-a construit gazoductul MEGAL prin care se transportă gazul sovietic în Franţa. În anii ’80, Germania a devenit partenerul cheie al URSS în edificarea gazoductului Urengoi – Pomary – Uzhgorod, care a sporit substanţial livrările de gaze spre Europa. 
            Riscul unei dependenţe energetice faţă de URSS a existat încă de la început, din epoca Războiului Rece. Dar criza petrolului din 1970, care a expus Europa pericolului unei dependenţe faţă de ţiţeiul din Orientul Mijlociu, a înclinat balanţa spre asumarea „riscului sovietic mai mic”. În acelaşi timp, URSS şi, ulterior, Federaţia Rusă, şi-au câştigat prestigiul de partener serios, cel puţin în comparaţie cu furnizorii din Orientul Mijlociu, astfel încât clienţii europeni erau chiar multumiţi cu dependenţa faţă de vecinul din Est. Apogeul acestei încrederi a fost atins în septembrie 2005, când acordul privind construirea gazoductului Nord-European a fost semnat chiar în localitatea natală a fostului  cancelar german Gerhardt Schroeder, Hanovra. Reprezentanţii europeni erau mai mult decât mulţumiţi, deoarece în anul 2010, când gazoductul va deveni operaţional, Uniunea Europeană va fi în pragul unei crize energetice, cauzate de epuizarea rezervelor de gaze din Marea Nordului şi diminuării severe a producţiei Norvegiei şi Marii Britanii.
Comisia Europeană a salutat proiectul edificării gazoductului Nord-European, cel mai fervent susţinător fiind cancelarul german, numit şef al Comitetului de acţionari al noii companii operaţionale. În acelaşi timp, autorităţile de la Moscova erau conştiente de faptul că, după intrarea în funcţie a gazoductului Nord-European, Gazprom va avea cel mai amplu sistem de transport de gaze naturale atât din Estul, cât şi din Vestul Europei.
            La  început,  autorităţile  ruse  au  acţionat  cu  prudenţă,  spre  a  nu  alarma  clienţii europeni cu grandoarea proiectului noului gazoduct şi a nu trezi suspiciuni legate de perspectiva unei dependenţe energetice excesive faţă de Rusia. Precauţiile Moscovei au dispărut însă treptat, pe fondul ieşirii lui Gerhardt Schroeder din prim planul politic german şi al criticilor tot mai insistente ale mass-media şi ale noului cancelar, Angela Merkel, cu privire la necesitatea gazoductului Nord-European şi la pericolul generat de accentuarea dependenţei energetice a ţărilor occidentale. Convinsă că Europa nu are, oricum, altă alternativă, Rusia a declanşat campania împotriva ţărilor CSI, dependente de gazul rus. 
„Războiul gazelor naturale”, declanşat în iarna 2005 – 2006 între Federaţia Rusă şi Ucraina[36] (cu repercusiuni asupra altor câteva ţări din CSI – Georgia[37], Armenia şi R. Moldova), a generat serioase temeri în marea majoritate a statelor Europei. 
            Paradoxal, ideea asigurării unei securităţi energetice în Europa a fost ridicată în 2005 de însăşi partea rusă, care a insistat să fie înscrisă pe ordinea de zi a întâlnirii la vârf a G-8 din 2006. Diferendul ruso-ucrainean, încheiat printr-un „armistiţiu”, în ianuarie 2006, a dus la conştientizarea seriozităţii acestei chestiuni pentru Europa, obligată să caute alternative pentru evitarea unui şantaj similar.[38] De altfel, mass-media occidentală a evocat cu claritate că este pentru prima dată în ultimii 30 de ani când Rusia a făcut ceea ce nu a îndrăznit să facă în timpul Războiului Rece – să folosească dependenţa energetică a Europei de resursele sale ca instrument politic de presiuni.
Europa a realizat că, peste cinci ani, s-ar putea trezi în postura ingrată a Ucrainei, privată de gaz metan în plină iarnă. Conflictul ruso-ucrainean a fost un adevărat şoc pentru majoritatea statelor europene. Ţări ca Germania, Italia, Franţa şi Polonia au simţit o ameninţare reală privind livrările de gaze naturale, ele fiind dependente de gazele transportate prin Ucraina. Alarmantă a devenit însăşi perspectiva repetării unui scenariu similar, peste câţiva ani, odată cu intrarea în funcţie a noului gazoduct nordic.

IV.2.2. Gazele naturale lichefiate – alternativă viabilă ?

În ultimii 15 ani, producţia de gaze naturale lichefiate (LNG) a crescut, în medie cu 6,6% (comparativ cu sporul de 2,2% la gazul metan), ajungând, în 2004, la un volum de 178 miliarde metri cubi. Ca urmare, cota LNG în volumul total al exporturilor mondiale de gaze naturale a fost, în 2004, de peste 25%. Conform prognozelor, până în 2010 capacităţile de producţie LNG ar putea spori până la 530 miliarde metri cubi.[39]
A crescut seminificativ, totodată, numărul navelor transportatoare de gaz metan care, la sfârşitul aceluiaşi an, 2004, se cifra la 170. Principalii exportatori de gaze lichefiate sunt ţările Africii de Nord, Orientului Mijlociu şi regiunii Asia-Pacific. Deşi cheltuielie de producţie a LNG sunt încă destul de ridicate, în multe cazuri ele concurează cu cele la gazele transportate prin conducte. Astfel, potrivit datelor British Petroleum, în 2004, preţul la LNG a fost, în Japonia, de 175 USD la 1.000 de metri cubi – cu 20 USD mai scump decât costau gazele naturale în Europa, dar cu 22 USD mai ieftin decât în SUA.
Unul dintre marile avantaje ale gazelor naturale lichefiate, în comparaţie cu gazele transportate prin conducte, constă în aceea că transportul LNG nu este legat de tranzitarea vreunei terţe ţări (aspect care, după cum s-a dovedit în practică, pot genera unele tensiuni economice şi politice). Având în vedere că LNG poate fi transportat la indiferent ce distanţă şi în absenţa vreunor legături speciale între furnizori şi consumatori, răspândirea largă a LNG ar putea conduce la aparţia unei pieţe mondiale a gazelor naturale, ceea ce, fără îndoială, va reduce puterea de influenţă a Rusiei asupra pieţei europene de desfacere.
Aceste criterii trebuie avute în vedere şi în analiza eficienţei construcţiei de noi gazoducte din Rusia în Europa. Formarea unei pieţe mondiale a gazelor naturale va determina, într-o serie de state dezvoltate industrial, un proces de restructurare în domeniul gazelor naturale. Spre exemplu, liberalizarea acestei activităţi în SUA a condus la formarea unei pieţe concurenţiale. Pe acelaşi drum se pare că merge şi UE.
În Europa (Spania şi Norvegia), sunt în curs de construcţie uzine de gaz lichefiat şi terminale de regazificare. Aceste facilităţi vor permite furnizarea de gaze din Algeria şi Trinidad-Tobago care, deşi vor fi mai scumpe decât gazele ruseşti, vor descuraja Moscova în a recurge la acţiuni pripite. Un proiect ar putea fi construirea unui gazoduct spre Europa, pornind dinspre ţărmul Adriatic, unde ar ajunge navele de transport de gaz lichefiat din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu.

IV.2.3. Identificarea unui mecanism de securitate energetică

Imediat după aplanarea disputei ruso-ucraineene[40], statele europene au început să se gândească serios la identificarea unor planuri destinate să diminueze dependenţa de gazele ruseşti (a se vedea tabelul de mai jos). Preşedinţia austriacă a UE a declarat că securitatea energetică şi diversificarea surselor de furnizare a gazelor naturale vor constitui priorităţi în timpul mandatului la conducerea UE.
Eficienţa unui mecanism de securitate energetică  depinde de mai mulţi factori, între care o producţie stabilă de petrol şi gaze, existenţa unei diversităţi de surse de furnizare şi a unor pieţe eficiente, un tratament onest şi serios faţă de investitorii străini, cooperarea statelor în timp de criză, asigurarea securităţii fizice a infrastructurii energetice şi eficientizarea folosirii resurselor de energie, inclusiv prin încurajarea unei competiţii în sistemul de transportare a gazelor.
UE a început să identifice[41] posibile alternative menite să protejeze ţările Europei de instabilitatea livrărilor de gaze din Rusia şi a preţurilor acestora. Astfel, o primă opţiune ar fi sporirea livrărilor de gaze din platoul continental norvegian al Mării Nordului. Totuşi, o atare alternativă nu este viabilă pe termen lung, deoarece Norvegia a anunţat deja diminuarea producţiei de gaze, Europa urmând a identifica alte soluţii pe termen lung.
Comisia Europeană a primit sarcina elaborării unui raport referitor la coordonarea politicilor energetice ale ţărilor europene, inclusiv calcularea rezervelor de gaze naturale, modalităţi de economisire a energiei, folosirea energiei atomice şi recurgerea la surse regenerabile de energie. În multe ţări ale UE sunt în curs de elaborare programe guvernamentale pentru dezvoltarea unor surse alternative de electricitate. Spre exemplu, Germania şi-a planificat ca, în următorii 5 ani, să sporească până la 7% cota resurselor energetice alternative.
Din păcate, resursele hidroenergetice sunt utilizate în Europa aproape de capacitatea maximă, astfel încât această sursă ieftină de energie nu poate constitui un substitut care să înlocuiască gazul rusesc. În Franţa sunt examinate posibilităţile de construire a unor noi centrale atomo-electrice, la fel ca şi în Lituania şi Belarus. O alternativă promiţătoare ar fi, de asemenea, luarea în consideraţie a proiectului de livrare a gazelor naturale din Marea Caspică prin Turcia, ocolind Rusia.
Nici una dintre opţiunile enumerate nu va avea ca efect renunţarea la importul de gaze naturale  din  Rusia. În  prezent,  Gazprom ocupă  25%  din  piaţa  energetică  a  UE,  iar în următorii 10 ani această cotă va creşte la 30%, această dependenţă accentuându-se odată cu construirea gazoductului Nord-European. Cu toate acestea, în următorii 5–7 ani, cât va dura construcţia noului gazoduct, este foarte posibil ca UE să-şi atingă obiectivul privind diversificarea surselor de aprovizionare energetică. Aceasta va priva Federaţia Rusă de posibilitatea de a trata cu UE în acelaşi mod cum a tratat cu Ucraina şi alte ţări din CSI. Dacă Gazprom va dori, vreodată, să ridice preţul la gaze naturale, UE va fi în măsură să apeleze la navele transportatoare de gaze lichefiate din Algeria şi Trinidad şi Tobago. Astfel, Rusia ar fi pusă într-o postură dificilă, deoarece ar exista o alternativă la gazele sale naturale, în ciuda vastului sistem de gazoducte spre Europa.

IV.2.4. Gradul de dependenţă a unor ţări europene[42] de gazele naturale ruse*

Ţ A R A
C O N S U M miliarde metri cubi
TOTAL IMPORTURI miliarde metri cubi
IMPORTURI din RUSIA miliarde metri cubi
Germania
110,2
90,8
39,1
Ucraina
78
60
23 (+37)**
Italia
79,7
67,9
23,6
Turcia
22,4
21,7
14,1
Franţa
44,7
37
11,5
Austria
9
8,4
6,7
Slovacia
6,9
6,7
6,7
Finlanda
4,9
4,9
4,9
Bulgaria
3,1
2,9
2,9
Lituania
3,1
2,6
2,6
Grecia
2,7
2,6
2,2

* Un număr de ţări, între care Belgia, Irlanda, Marea Britanie, Portugalia, Spania şi Suedia nu importă gaze din Rusia. Norvegia şi Danemarca au producţie proprie de gaze. Sursa: BBC

**Gaze din Turkmenistan, prin gazoducte ruseşti.



            IV.3. Federaţia Rusă – parte integrantă a conceptului UE de securitate energetică

            Federaţia Rusă, cel mai mare exportator de gaze naturale din lume şi al doilea exportator de petrol, trebuie să joace un rol central şi pozitiv pe pieţele energetice mondiale. Recentele dezvoltări survenite în sectorul energetic rus – sporirea dominaţiei statului în sectorul de petrol şi gaze, precum şi confruntarea cu Ucraina – fac imperativ ca statele Uniunii Europene să includă între elementele securităţii energetice prevenirea manipulării cu motivaţii politice a livrărilor de petrol şi gaze naturale din Rusia. De asemenea, dat fiind impactul negativ al corupţiei în sectorul energetic rus, statele membre ale G-7 vor trebui să determine Rusia să aplice standardele Iniţiativei de Transparenţa în Industriile Extractive, însuşite de toţi membrii G-8 la reuniunea la vârf din 2005, de la Gleneagles.

IV.3.1. Spre o nouă strategie de securitate energetică a UE

            Neliniştită de creşterea neîncetată a tarifelor la energie electrică şi de pericolul unui deficit acut de „aur albastru”, Comisia Europeană a cerut ţărilor membre UE să adopte o  strategie energetică unică. „Europa nu poate avea 25 de politici diferite şi necoordonate în domeniul energiei. Avem nevoie de voinţă politică, pentru ca strategia energetică unică să poată fi realizată”, a declarat preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso[43]. În  opinia lui, o politică unică ar permite UE să încheie afaceri avantajoase cu furnizorii. Această strategie include noi priorităţi, între care crearea unor pieţe europene pentru gazele naturale şi pentru energia electrică, protecţia statelor UE faţă de fenomenele de şoc de pe pieţele mondiale ale petrolului şi gazelor, folosirea tipurilor alternative de resurse energetice şi o mai eficientă utilizare a energiilor. 
Conceptul de securitate energetică pus la punct de Comisia Europeană, transpus în aşa numita „carte verde”, a fost supus aprobării şefilor de stat şi de guvern ai celor 25, care s-au reunit, la Bruxelles, în a treia decadă din luna decembrie 2006. Noul concept s-a lovit de reticenţa unor ţări precum Germania, Franţa, Spania şi Italia, fiecare având preferinţe proprii în selectarea viitorilor furnizori de energie.
În opinia preşedintelui Comisiei Europene, care a făcut o vizită de lucru la Moscova, în martie 2006, la invitaţia fostului preşedinte Putin, pentru a examina întreg pachetul de chestiuni vizând securitatea energetică a UE, apărea ca necesară încheierea unui pact energetic cu Rusia, dependenţa dintre UE şi Rusia fiind reciprocă. El a arătat că UE are nevoie de resursele energetice livrate de Rusia, în special de gaze naturale dar că, în acelaşi timp, este în interesul Rusiei să aibă o piaţă permanentă de desfacere şi relaţii stabile cu asemenea consumatori precum Uniunea Europeană.[44]
Pe de altă parte, aşa cum sublinia directorul pentru probleme ştiinţifice al OPEC, Adnan Shihab-Eldin, dialogul privind securitatea energetică trebuie să continue şi înafara G-8, pentru că ea este legată nu doar de procesul de producţie, dar şi de furnizare. De aceea, „dialogul trebuie purtat direct între furnizori şi consumatori”. În legătură cu evoluţia preţurilor, el a evocat că acestea „se vor stabiliza în următorii ani la nivelul a 50–60 de dolari barilul. După toate probabilităţile, evoluţia la care am asistat în ultimul timp nu se va mai repeta, iar OPEC va reuşi să obţină o stabilizare a preţurilor la aurul negru".[45]
Dat fiind că unele ţări UE depind de livrările de hidrocarburi ruseşti într-o măsura mai mare decât altele, există şi sugestii mai radicale. Astfel, preşedintele Poloniei, a cărui ţară primeşte din Rusia 66% din necesarul de gaze şi 97% din cel de petrol, a propus partenerilor din UE şi NATO încheierea unui acord referitor la securitatea energetică, fără participarea Rusiei. Ideea proiectului ar consta în aceea că, în cazul apariţiei la unul din membrii alianţei a vreunei fricţiuni cu Moscova în privinţa livrărilor de resurse energetice, celelalte state participante la acord ar urma să sprijine ţara aflată în dificultate, exercitând, totodată, puternice presiuni asupra vecinului răsăritean. Propunerea pare a avea şanse reduse de a fi acceptată, pe considerentul că Europa trebuie să refuze „orice naţionalism".[46]
Cu toate că noua strategie de securitate  energetică a statelor membre ale Uniuniii Europene este doar într-o fază de cristalizare, totuşi unele state europene încep să adopte în mod unilateral măsuri defensive împotriva tendinţelor monopoliste ale Gazprom. Astfel, guvernul britanic a adoptat, încă din aprilie 2006, o decizie privind modificarea legii de fuziune, astfel încât să împiedice preconizata achiziţie de către Gazprom a principalului distribuitor britanic de gaze, Centrica. De asemenea, şeful E.ON Ruhrgas, Burhardt Bergman, a declarat că nu va permite accesul Gazprom în reţeaua germană de distribuţie în cadrul schimbului de active. Raţiunea acestei poziţii pare a consta în câştigul obţinut de companiile occidentale (în detrimentul Gazprom) prin revânzarea gazului rus consumatorului final, precum şi numeroşilor intermediari. Contrar acestor măsuri, Gazprom doreşte să obţină posibilitatea de a ieşi la consumatorii finali din ţările europene importatoare de gaze ruseşti, intenţionând să cumpere companii locale şi să creeze societăţi mixte.

IV.3.2. Contramăsuri ale Federaţiei Ruse

Federaţia Rusă a dovedit însă, în repetate rânduri, că ştie să-şi apere propriile interese. O dovadă grăitoare reprezintă negocierile privind ratificarea Cartei energetice, purtate de peste 10 ani şi care, probabil, vor mai dura mulţi ani, dacă nu se va ajunge la un acord asupra aşa numitului Protocol privind tranzitul, adiţional la Cartă.
Una din divergenţele dintre UE şi Rusia se referă la protocolul amintit, care stipulează accesul liber al companiilor şi altor state la gazoductele ruseşti, în special la sistemul de transportare a gazelor naturale, aflat sub controlul concernului de stat Gazprom. În acest fel, Rusia ar fi obligată să acorde acces nestingherit la gazoductele sale tuturor producătorilor independenţi şi altor ţări, cum sunt Kazahstan şi Turkmenistan. Acest aspect îngrijorează Rusia, care nu doreşte să se transforme într-o ţară de tranzit sau să liberalizeze la export gazoductele Gazprom.  
O altă dispută vizează preţul gazelor pe piaţa internă din Rusia care, în opinia oficialilor UE, este nejustificat de scăzut, conferind exportatorilor ruşi un avantaj net faţă de producătorii europeni. Experţii ruşi însă argumentează că acesta este un avantaj natural al Rusiei, la fel cum clima mai blândă este în avantajul ţărilor europene. În plus, alinierea la preţurile occidentale ar duce la o explozie a preţurilor în toate domeniile economiei ruse.
Parlamentul rus (Duma de Stat) a respins în două rânduri (1997 şi 2001) ratificarea Cartei energetice, care nu produce efecte pe teritoriul rus. Argumentul esenţial al oponenţilor ratificării constă în aceea că, în ipoteza ratificării documentului, Rusia va fi în pierdere.
În martie 2006, cu prilejul reuniunii de la Moscova a miniştrilor energiei din ţările G-8, pregătitoare a Summit-ului G-8 de la St. Petersburg, ministrul rus de atunci al energiei, Victor Cristenko, a făcut cunoscut[47] că „acest Protocol trebuie să prevadă garanţii pentru Rusia cu privire la regulile de tranzitare a petrolului şi  gazelor naturale pe teritoriul său, Rusia refuzând să ratifice Carta energetică atât timp cât interesele sale nu sunt luate în consideraţie şi nu se va ajunge la o soluţie de compromis”.
            Cu prilejul reuniunii pregătitoare de la Moscova, partea rusă a subliniat din nou necesitatea construirii unui sistem mondial al securităţii energetice. Într-un mesaj adoptat la conferinţă se precizează că petrolul şi gazele naturale livrate consumatorilor la preţuri raţionale reprezintă fundamentul acestei securităţi, hidrocarburile constituind baza energeticii mondiale în secolul 21. Pentru crearea unui sistem global de aprovizionare cu energie, eficient şi imun la orice eventuale nereguli şi abateri de la grafic, în următorii 25 de ani va fi nevoie de resurse investiţionale consistente şi care, însumate, ar putea ajunge la aproximativ 17 trilioane de dolari. 
            Poziţiile ireconciliabile ale Rusiei şi UE cu privire la Carta energetică ar putea conduce la alte soluţii. Astfel, fostul vicepreşedinte al Consiliului de administratie al Gazprom, Aleksandr Medvedev, actualmente preşedintele Rusiei, declara  că Rusia şi Uniunea Europeană vor semna un document cadru care, „dacă nu va înlocui acordul privind Carta energetică a UE, va permite constituirea unui nou fundament al securităţii energetice europene.” Acest lucru semnifică faptul că planul de liberalizare a pieţei energetice a UE va fi semnificativ ajustat. În caz contrar, Moscova ameninţă să creeze un cartel al ţărilor producătoare de gaz, nu mai puţin influent decât OPEC.
            La 4 iulie 2006, cu prilejul predării către Finlanda a preşedinţiei UE, Jose Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a declarat că „se impune utilizarea tuturor pârghiilor aflate la dispoziţia Uniunii Europene, pentru ca Occidentul să obţină accesul la sectorul energetic rus”.[48]
            În opinia preşedintelui Comisiei Consiliului Federaţiei Ruse pentru afaceri internaţionale, Mihai Marghelov, problema energetică în relaţiile dintre Rusia şi UE ar putea fi rezolvată curând, doar că „...astfel de chestiuni nu se rezolvă în pripă. Rusia va oferi Europei garanţii de securitate, inclusiv prin intermediul liberalizării sectorului său energetic, iar UE va permite Rusiei un acces mai liber la piaţa ei”.[49]
            Prin urmare, Federaţia Rusă depune eforturi concrete spre a-şi consolida poziţia pe piaţa hidrocarburilor, pe toate căile. Deşi crearea unui OPEC al gazelor naturale pare o sarcină foarte îndepărtată, Gazprom deja acţionează în acest sens, angajând discuţii preliminare cu oficialităţi din Turkmenistan, Kazahstan, Iran şi Algeria, în scopul armonizării poziţiilor furnizorilor principali de gaze naturale, a traseelor  de transport, a preţurilor şi a altor detalii practice.[50] Preconizatul OPEC al gazelor naturale ar trebui, în opinia rusă, să reunească Federaţia Rusă, ţările Asiei Centrale, precum şi Ucraina, Belarus şi Kazahstan, ca state de tranzit. Baza unei astfel de alianţe ar putea fi „Spaţiul economic unic”, format din Rusia, Ucraina, Belarus şi Kazahstan.
            O acţiune curajoasă de pătrundere pe piaţa americană a întreprins nu demult conducerea Gazprom. În luna martie 2006, preşedintele companiei, Aleksei Miller, a vizitat Canada şi a semnat împreună cu principalul manager al companiei Petro-Canada, Rohn Brenneman, un acord privind pregătirile documentaţiei unui preproiect de construire a unei uzine de lichefiere a gazelor în Regiunea Leningrad. Se preconizează ca, de acolo, gazele lichefiate să fie livrate la terminalul de regazificare din estul Canadei, urmând a fi valorificate atât în Canada, cât şi în SUA. Prin acest demers, partea rusă îşi întăreşte poziţia în dialogul cu UE, demonstrând că este gata să facă faţă la evoluţiile pieţei internaţionale a hidrocarburilor.

            IV.3.3. Presiunile GAZPROM

            Iritată de strădaniile UE de a identifica un nou mecanism de securitate energetică, în detrimentul Federaţiei Ruse, precum şi de rezistenţa UE în adoptarea unui ansamblu de măsuri, propuse de partea rusă, cu prilejul întâlnirii la varf a G-8 (St. Petersburg, iulie 2006), conducerea Gazprom a început să exercite presiuni asupra UE, avertizând că o eventuală respingere a pachetului legislativ dorit de Moscova va determina Gazprom să-şi reorienteze exportul de gaze naturale către alte continente, cum sunt America de Nord şi Asia.
            Cu prilejul unei întâlniri cu ambasadorii UE la Moscova (aprilie 2006), preşedintele Gazprom, Aleksei Miller, a atenţionat[51] că tentativele de a limita activitatea Gazprom pe piaţa europeană şi de a politiza chestiunile legate de gazele naturale nu vor avea rezultate pozitive.
În realitate însă, măsurile dorite de Gazprom, respectiv încheierea unor contracte pe termen lung, cuprinzând garanţii ferme de furnizare a gazelor naturale către Europa, inclusiv libera opţiune a Gazprom de achiziţionare din statele UE a unor active de distribuire a gazelor, ar veni în contradicţie cu noua viziune a UE de dezvoltare a unei pieţe energetice europene, bazate pe ideea diversificării surselor de furnizare a gazelor şi liberalizare a pieţei. Această „dispută” politică a fost pierdută de Kremlin încă din ianuarie 2006, ca rezultat al „războiului gazelor” cu Ucraina, episod interpretat de UE ca o ameninţare rusă asupra securităţii energetice europene şi nu ca o necesitate de a parafa un contract în condiţiile impuse de Gazprom. 
De altfel, avertismentul Gazprom nu pare a crea temeri suplimentare în UE. Potrivit analiştilor occidentali, concernul  rus nu va fi capabil să se extindă către alte regiuni, în detrimentul Europei, care va rămâne principala piaţă a Gazprom pentru cel puţin un secol. Compania rusă doreşte un acces sporit la reţeaua de distribuţie a gazelor în Europa, iar principalele sale fonduri provin din Europa, fără de care planurile de extindere nu s-ar putea realiza. Se apreciază că livrarile de gaze nu sunt opţionale pentru Gazprom, care furnizează anual în regiune peste 150 miliarde metri cubi de gaze, reorientarea spre alte pieţe de desfacere necesitând investiţii uriaşe, de peste 150 miliarde USD."

           

Un comentariu:

  1. Bla, bla, bla. Omenirea cu ochelari de cal. Cand omenirea isi va scoate acesti ochelari si va fi capabila sa-si lase orgoliile de control totalitar vor iesi la iveala miile de patente care stau blocate si care ar duce le o revolutie energetica necunoscuta de masele mari. Exista in lume adevarate perpetuum mobile, motoare cu magneti, motoare cu apa, energia radianta. Energii curate, nepoluante si infinite. E doar chestiune de timp pana vom scutura jugul sclavagist in care este supusa omenirea. Miscarea indignatilor din Spania a cuprins toata lumea si incet, incet lumea constientizeaza ca "o cheama democratie dar nu este". Sunt mii de inventatori carora li sau inchis gura in mod brutal. Si prin aceasta ne-au adus la colapsul mondial. Criza e un sfetnic bun. Trebuia o data sa se intample si prin asta poate vom reusi sa ne scoatem ochelarii de cal.
    http://energiilelibere.blogspot.com.es/

    RăspundețiȘtergere