proiect editorial

Sorin Golea

        uneori rezultă

       nemurirea.

alteori

nu

                  (poeme)

                   

Cerând scuze iubirii

jigodie
precum frigid un înger
mort


ne povestea - din cal
doar un ţigan, în ungurime, se-nfrupta.
un câine alb venea şi-l răzbuna: - dar şi pe el


în ziduri, seara


un vânător îl împuşca.

              +


greaţa e în afara mea – undeva,
între piele şi munte...
ce vedenie! rânjirea apropiindu-se,
doamne, ce drag! - din născare...

         

          Evocare II

eternă iubire, nu-ţi mai cer
decât un petic de umbră
pe sub singurul tău giuvaier:
dealul îngălbenit - linia curbă.


eternă iubire, suntem doi.
eu şi tu. s-ar putea
să trecem de lac, de lovire, de sloi -
spre sud, pe sub pleoapa de nea.


da, în iarnă ne alunga
un câine mai aprig, mi-amintesc,
înainte, către placenta ta.

eu şi tu; vino monarhic
iubire de ger - fără stea.
în zig-zag; mânată de îngerul arctic!...

                                  Rău

oh, dar când am ucis,
cu zgomot - fireşte


pe sub tufişuri, pasărea fricii.
nici nu visam, nici nu visam -


cumva o fiară sinistră, pe care bărbăteşte
am înfruntat-o. eu din faţă -
tu din coaste. dinspre umbră.

       +

între ding
şi dong


cade o frunză
înnebunitor de galbenă.

Dacă ei au dreptate?

(Căldură. Mă apropii de tarabă şi cer un pepene. Femeia mi-l cântăreşte. ”Vreau şi o pungă.” Se uită la mine cu toată seriozitatea, este comerciant, desigur, om de afaceri: ”Vreţi să ajungeţi cu ea acasă sau vreţi să se rupă pe drum? Că dacă vreţi să ţină, vă costă 50 de bani. Dacă vreţi să se rupă pe drum, e gratis”. Nu spun nimic. Îi dau 50 de bani şi plec cu pepenele în pungă. Mă ţine până acasă. Uneori rezultă nemurirea, alteori nu.)

Ce este o călătorie? Un cumul de informaţii? Un drum sacru către un loc sfânt? Sau un lichid care satură o sete ciudată, ciclică, implacabilă? Care poate pustii sufletul celui care nu o respectă… 

(Armata? Ne-au pus să prăşim porumbul în pas alergător! Adică prăşeam plantele în mod normal, dar trebuia, între timp, să batem pas alergător pe loc: trop-trop, trop-trop.)

August. Plecăm din Bucureşti spre Vidraru cu un martor, ca în magie. Un cetăţean român ca oricare altul, noi îi zicem Tinel, un om care are dreptul (şi obligaţia) să se bucure de ceea ce i-au lăsat Dumnezeu şi înaintaşii. Cunoaştere, putere, libertate, fericire! 
Maşinile se mişcă. Drumuri pe care au umblat şi alţii, locuri pe care le-au văzut şi alţii. Cum e posibil să stai şi totuşi să te deplasezi? Tracii aveau un cult al carului, al minunii de a te mişca fără să te mişti, dovedit arheologic – celebrele care votive. Apar în zorii Epocii Bronzului, cu patru sau cinci mii de ani în urmă. Poate mai vechi... Mii de ani… Azi, Tudor Gheorghe cântă o baladă, o reminiscenţă a cultului străvechi, ”Carul cu flori”: ”…câte cuie sunt la car, toate-s din mărgăritar…”

(Creierul. Se întâmplase ceva cu el, în mod straniu copilul nu mai putea sta în picioare, nu mai putea mânca nimic, nici măcar struguri. A fost internat, i s-a colectat lichid cefalo-rahidian - ţi se bagă un ac în coloana vertebrală, pe viu - dar lichidul nu a relevat nimic deosebit. Abia apăruseră pastilele de ampicilină, mici tuburi din plastic, jumătate roşii, jumătate galbene, i-au dat să mănânce ampicilină, să vadă ce i se întâmplă, a urinat roşu câteva zile, prima oară s-a speriat groaznic la toaletă – mirosul toaletelor din spitale era înfricoşător, emana putere, pe la începutul anilor ’70 - dar nu a spus nimănui, a tăcut, s-a vindecat. Într-una din serile petrecute în spital, după ce s-a dat stingerea, s-a hlizit împreună cu ceilalţi copii din salon de umbrele pe care le făceau crengile copacilor, mişcate de vânt, pe fereastră. Ziceau că e Satana!
A adormit şi a visat că mergea spre casă, iar în dreptul bisericii reformate, un porumbel, venit din turlă, s-a aşezat pe acoperişul unei clădiri. Pe o ţiglă se vedea o pană mare, ca de aripă de gâscă. ”De ce aţi vorbit despre Satana? Acum va veni sfârşitul lumii!” Apoi a luat pana şi a zburat cu ea înapoi în turlă. Brusc lumea a devenit imponderabilă. Copilul se rotea încet deasupra străzii, bătea un vânt straniu care stârnea praful. Dispăruse populaţia. Doar dincolo de drum, lângă o maşină Volga de culoare neagră, era un om mort, plin de sânge, aşezat pe trotuar, sprijinit cu spatele de poarta unei case părăsite).

Ajungem la cetatea Poienari, construită de Ţepeş. Ruinele sunt aşezate pe o culme abruptă, pe ale cărei trepte urci greu, timp de o jumătate de oră. Un cronicar al vremii scria că voievodul a cercetat aici nişte ziduri ale unei cetăţi ridicate de teutoni pe la anul 1200, i-a plăcut locul şi a hotărât să refacă edificiul militar. Tocmai intrase în conflict cu negustorii bogaţi din Tîrgovişte, care îi omorâseră o rudă, aşa că i-a adunat la poalele acestui munte din Poienari, a tras în ţeapă cinci dintre ei, apoi le-a spus cu blândeţe că vrea o cetate acolo, sus. După cum spune cronicarul, au muncit de s-au rupt hainele de pe ei, dar în şase luni cetatea a fost gata. 
Urcăm spre baraj, maşinile trag greu, intrăm în tunelul neluminat, ca în mormânt, nu vezi nimic, te şi miri că nu sunt accidente. Ieşim la Vidraru, construcţia este impresionantă, hăul ameţitor. Nimicul, vacuitatea are un fel propriu de a-şi manifesta atracţia, iubirea faţă de ceva care îl poate umple. 

(Orice entitate are drept scop suprem propria existenţă. Vrea să rămână ceea ce este, aşa cum este. Dar, cum în Univers sunt două principii, cel al atracţiei şi cel al disoluţiei, ar rezulta că mişcarea, transformarea, e ciudăţenia prin care se manifestă acest antagonism. În metrou, un aurolac cât dulapul, rămas conectat la perioada copilăriei, cerşea: “Doamnelor şi domnilor, vă rog să mă ajutaţi pentru că părinţii mei m-au lăsat să mă descurc singur şi mi-e tare greu!” Avea dreptate.)

Găsim o cabană, 120 de lei camera, dar trebuie să ne descurcăm cu mâncarea. Noroc că avem provizii în bagaje. E un obicei bun să iei mâncare cu tine, când pleci în vacanţă.
Ne cazăm, ne spălăm şi facem focul. Plouă, dar nu prea tare. În spatele cabanei este pădure de brad, în dreapta fag, iar în stânga nişte construcţii turistice părăginite, de pe vremea lui Ceauşescu. Printre brazi e puzderie de ciuperci. Până la revoluţie, oamenii le culegeau ca să-şi asigure o parte din hrana zilnică în oraşele de munte ale României. Au supravieţuit, au putut fi chiar fericiţi. Pădurea e frumoasă, stăm. A face nimic înseamnă a face ceva în sensul conservării.

(Ne place să chefuim. Mâncăm împreună, rememorăm facerea lumii din trupul eroului civilizator sacrificat. Un restaurant de lux, adică de fiţe, populat mereu de protipendadă, pe centura Bucureştilor. Locaţia este înconjurată de un gard de sârmă înalt de trei metri, în mijloc o piscină sticloasă, pe margine, rostuite frumos, mesele. Am băut whisky, dar nu am putut mânca nimic din cauza duhorii îngrozitoare. Dincolo de gardul protector e un şanţ betonat, de vreo doi metri adâncime, probabil un fost şanţ pentru irigaţii, plin cu apă verde, stătută, infectă, câini morţi şi gunoaie. Ştiam că multimiliardarul Ion Ţiriac a dat aici o mare petrecere, când şi-a botezat nepotul, cu tot alaiul de VIP-i şi VIP-e. Bălăceală, Doamne, bălăceală. Orgia primordială - în acelaşi loc, dar în alt timp. Într-un timp străin.)

          Veşti din lumea cealaltă

          +
ce trudă-i în toate. ce straniu
se desprinde pielea lucrurilor
de gol, de nimic!


          +
ce este noaptea? dacă nu
o cădere de ape


tăcute... nu, greţoasă e vorba!

          +
toate obiectele


vor adevărul
de la mine -


ceea ce este,
doamne,


foarte
greu!...

          +

între a


merge pe ape


şi a zbura


e o diferenţă
de câţiva ani.

          +

cine? vrabia?
nu - o fiinţă cenuşie,


cu doi
paşi
mai în faţă;

Parousia

dă-mi, doamne, o nuanţă
de care să mă agăţ!

        Moartea este o alungire


linişte, ireală ca o nebunie,
acesta-i tărâmul morţii? pe cine

să chemi în ajutor, să te
aperi, cădere dulce

vinete ierburi
parcuri straniu albite

A doua zi plecăm spre Sibiu. Vrem să ajungem la Sarmisegetuza Regia. Ieşim cu bine din Orăştie şi mergem spre Costeşti. Nu înainte de a ne face provizii de mâncare.

(Orice magazin este un loc sacru. Mai ales la sat, unde proprietarul localului este un om, cum să spunem, nu foarte important, pentru că românii sunt toţi foarte importanţi - este un om însemnat. I-am spus soţiei să nu ne oprim în acea comună din Teleorman. Ea s-a încăpăţânat, s-a dus să cumpere ţigări. A venit după un sfert de oră fără ţigări. Mi-a povestit: ”Am stat la tejghea până când unul dintre oamenii care beau la mesele din faţa uşii a strigat – Mitică, ai clienţi! Mitică a răspuns, de undeva din curte: Să aştepte!")

De aici încolo încep celebrele cetăţi dacice - într-o deplină sălbăticie. Nu găsim cazare la pensiuni. Ar fi nişte căsuţe libere la o fostă tabără de copii, dar nu ne încumetăm să închiriem aici, mai bine montăm corturile. Doi câini vin să cerşească mâncare. Le dăm. Timp de două zile, ne-au păzit de orice vietate care încerca să se apropie, fie vacă, fie om. Câinii sunt încercări nereuşite de umanizare, aşa cum sunt şi pietrele, şi copacii.

(Unitatea este mai mult decât suma elementelor componente, deci o piatră este mai mult decât suma atomilor din care este făcută. Eu nu-ţi pot sparge capul cu un miliard de atomi de siliciu, dar cu o piatră, da. Cu alte cuvinte, piatra este o nouă formă de existenţă născută de atomii săi, dar diferită de aceştia. Un animist a încercat să-i explice fratelui său că obiectele au viaţă. Ăsta s-a enervat, adică lingura ştie că eu mănânc acum cu ea?... Du-te bă dracu’ d-aici!)

          Drum forestier în pădurile nebuniei

exista ceva mai adânc - plecat din inima

strigătului.
vorbire liberă: iarba fiarelor. tu, fiind mort

ce să-nţelegi? verde, când te adoarme, faci
lucrurile mai bune; clar-obscure tăcerile
pândirii

reci.

                   Evocare

dumnezeu -
rotunjire. foarte greu,
precum îţi strig din propria-mi
greşeală: marea tethis s-a retras. nu

e nici o picătură de apă în
peri, în podoaba

capilară. doar sarea, nisipul galben
şi

saltul. peste plopi, în duminica
nobiliară; -

           +


întotdeauna.

cenuşiul este umed.
vaginul cui?

Calea Victoriei


se albăstriseră cerşetorii pe
calea victoriei,
mult frig pe sub curve
cum de foame zodiile se preling

desigur, de băutură
nici nu cedează, nici nu înving,
e noapte -
sufletele arcuite de dor - undeva spre asfalt -

se resping.

          Medievală


eram trei. cărarea se lărgise brusc

şi nimeni nu ne dădea locul
înspre arătare. atâta lumină
încât orbiserăm de sfântă

alergare.
aha!
pe ziduri, ca o cucuvea,
doar omul cu biciul,
ca să ne sperie, venea; ...

(Povestită de un covăsnean de treabă, liniştit, la locul lui - nici nu zici că-i ungur… "Când am ajuns în unitatea militară ne-au aliniat şi ne-au întrebat cine a fost sportiv. Am făcut repede un pas în faţă, să nu pierd ocazia...

Ofiţerul a aşteptat până au făcut pasul înainte toţi cei care practicaseră sporturi în civilie. Apoi ne-a încolonat separat şi ne-a dus într-o încăpere unde urma să ne cazăm. Abia atunci am aflat că am fost înregimentaţi în cea mai grea subunitate a pompierilor, tocmai pentru că fuseserăm sportivi.

Ne-au dat uniformele, ne-au dat să mâncăm, mă rog, seara, în dormitor, mă apuc să fac patul, din cauza emoţiilor mi-era un somn de-mi venea să plâng. Un gradat mă întreabă răstit: ce faci soldat? I-am zis, cu jumătate de gură, că mă pregătesc să dorm, la care el se apropie de urechea mea şi-mi şuieră: soldat, în armată nu se doarme!!! În acel moment a îngheţat sângele în mine... Gradatul a continuat, tot şuierat, în armată nu se doarme, soldat, se execută program de somn!

Desigur, abia după un timp am înţeles ce înseamnă chestia asta şi m-am obişnuit să execut totul la comandă. Fuga, de pildă, nu era aşa, oricum... Se primea întâi comanda: <Atenţiune, înainte!...> la care trebuia să rămâi nemişcat ca o statuie, apoi comanda <Fuga!...> la care ridicai antebraţele din încheietura coatelor şi stăteai aşa, cum stau animalele la circ, până auzeai: <Marş!> - la care o luai la fugă.

Asta se întîmpla pe la mijlocul anului 1987. Prin octombrie am fost detaşat la unitatea de pompieri din Braşov, eram aproape de casă, eram foarte mândru de mine, chiar şi superiorii te vedeau altfel când făceai armata aproape de casă. Adică erai descurcăreţ, un supravieţuitor, un om pe care te poţi sprijini... unul care are pile...

În noiembrie a avut loc revolta muncitorilor de la Steagul Roşu. Au oprit munca şi au pornit în grup către centrul Braşovului, nemulţumiţi că nu li se dădeau salariile la timp, că mâncarea era pe raţie – şi alte chestii urâte de pe timpul socialismului. Tata lucra la Steagul Roşu.

Pe noi ne-au dus cu maşinile în oraş să stropim mulţimea revoltată. Un locotenent, cu pistolul în mână, ne-a ordonat să dăm drumul la apă. Mă uitam cu un ochi la pistolul ofiţerului şi cu celălalt la oamenii pe care jetul puternic îi trântea pe jos - mă uitam după tata, să fac cumva să nu-l stropesc...")

                           +

nervul poetic, undeva sub ochiul pictat

al sfinţilor, cu acul ruginit l-am înţepat…

au ţipat. poetul era treaz, nu era beat – el sta

nemişcat

aşteptând

o stare sexuală. arat. semănat! bine… masonice

albinele, vindecător

l-au populat – cu galbenul morţii; mai dulce

de când un copil, de greaţa lovirii, lângă zid

s-a reaşezat.

                   Toamnă


despre lumină.

toţi spuneau că este albastră.
chiar şi fecioara.

era galbenă. ţâşnită din apeductele
familiei. ca şi robinetele.
totul era nobil.

în afară de bulevardul kogălniceanu.
cu nişte case mari, liniştitoare.

                        Întrebările

                             (cu Domnul Tatăl despre Domnul Fiul)

cum va veni el, despărţit de

frig - fără ea

în puterile sărbătorii, copil

podişului aceluia dorind să îngheţe

deasupra el totuşi învingând;

de ce?

fără-alungire

pentru că îl ştia celălalt: prieten.

dar dacă aş avea - puterea aceea -

alungându-l, să nu-l supăr,

... doamne, tu (şi-altu’ nu)

ce mi-ai da?

În fieful dacilor, adică zona Costeşti – Sarmisegetuza, nu ai ce să cumperi de mâncare pentru că la cele două magazine nu au decât strictul necesar: pâine şi haine. Ne gratulăm că am făcut provizii la Orăştie. Până la cetatea de scaun a regilor daci sunt de străbătut 19 kilometri de drum forestier îngrozitor. Ultimii şapte îi facem pe jos, pentru că riscăm să spargem baia de ulei a maşinilor. Toate pietrele strălucesc în soare, sunt pline de mică, ai impresia că intri pe tărâmul poveştilor. La poarta capitalei lui Burebista şi Decebal ajungi, desigur, leşinat de oboseală.
După câteva minute de odihnă, păşim pe spaţiul fostului oraş dacic şi începem să înotăm în noroaie. Suntem tentaţi să ne lăsăm păgubaşi. Dar nu, dacă tot am venit... Ajungem pe celebrul platou, în acest loc ni se strânge un pic inima şi nu ştim de ce…
La întoarcere întâlnim grupuri de turişti de toate naţiile. Cu feţele înroşite de căldură şi efort, urcă cu nasul în drumul plin cu pietre lucioase. Românii par cei mai mofturoşi: "Mai e mult de urcat?"

(Conform unor scrieri apocrife, bijuteriile erau purtate iniţial doar de îngerii din Ceruri, iar taina podoabelor era păzită cu stricteţe pentru a nu ajunge pe mâna oamenilor. Un înger pe nume Azazel a furat însă secretele şi le-a dat pământenilor. Azazel i-a învăţat pe oameni, printre altele, meşteşugul făuririi şi purtării podoabelor, al fardării şi înfrumuseţării chipului, metalurgia şi arta războiului. Dar cum prea-plinul este otrăvitor, tot pământul s-a stricat prin ştiinţa lucrării acestui înger rebel, iar în omenire a apărut răutatea. Azazel cel răzvrătit, iniţial un duh al deşertului, a fost învinuit că a dezvăluit tainele veşnice şi a fost închis în ”întuneric”.)

Discuţii alcoolizate la focul de seară. Băi, după ce am străbătut Europa şnur, de la Madrid la Nădlac, ne-am rătăcit la Piteşti. Era o seară liniştită şi ne-am învârtit o oră prin oraş pentru că dădeam mereu de indicatoare care spuneau: "Către toate direcţiile". Cum să fie totuna dacă vrei să mergi spre Timişoara sau spre Constanţa? Apoi ne-am dat seama că au dreptate cei care au pus indicatoarele, Pământul e rotund şi, oricum ai face, tot ajungi până la urmă de la Piteşti la Bucureşti.

(1. Mircea Eliade arată în Istoria Religiilor că toate comunităţile primitive trăiau în sacralitate prin intermediul zeităţilor de rang inferior, specializate pe anumite zone ale realităţii. Doar în momentele de mare cumpănă pentru clan, oamenii invocau Divinitatea Supremă, Atoateziditorul. Era abordarea religioasă a disperării, situaţia limită în pragul desfiinţării lumii.

2. Începând cu mileniul I î.Ch. şi terminând cu mileniul I d.Ch., adică într-un interval relativ scurt, omenirea a trecut de la politeism la monoteism, formă de religiozitate care are la bază apelul către Divinitatea Supremă.

3. De aici am putea deduce că începând cu mileniul I î.Ch. omenirea a intrat într-un mare pericol - în pericolul desfiinţării sale...)

                   111 (bis)


război cu o viteză uluitoare;
tată şi mamă acoperiţi de glorie, rece,

nesfârşită încordare –
(fiul duh şi fiica materie;…)

aceleaşi sunete fioroase-n arie
- fundal ploios, nu se aud; nu au valoare -
greaţa albă care ne sperie…
sărim din piatră în piatră; la nr. 111 strada călătoare.

dă-mi, dă-mi o casă de ferecare -
în pod, în cărţi vechi otrăvita alergare
a umedului bine-n mizerie, -

pun benzină în noile mele motoare!
azi – dulce, dulce ca într-o carie – salut!
...verde-n urmă. adio! fiu de duh,
fiică de materie;…

            +


zbor. aplecat către stânga -
mânat de plăpânda

putere. verzi, nedoriţi,

niciodată - coji maronii. flămânda dorinţă
încordată-n tufişuri. într-una;
galbenă,

înfiptă în crengi: luna.

1 Mai. Vizităm cetatea ţărănească de la Rupea. Asta după ce ne rătăcim un pic, pentru că nu sunt indicatoare. Am coborât deziluzionaţi. Ne aşteptam la altceva.
Redevenim optimişti spre pasul Rucăr – Bran. Căutăm o vestită pensiune care se dovedeşte a fi ascunsă pe nişte drumuri forestiere. Ajungem. Încercăm să ne aşezăm la o masă. Suntem săltaţi imediat, este rezervată. Dar nu e nimeni, până vin cei ce au rezervat-o noi am şi terminat. Nu, nu, ospătarul e ferm pe poziţii, nu se poate şi basta. Plecăm mai departe. Undeva, în creierul munţilor, dăm de o altă pensiune, de unde suntem alungaţi. Pensiunea este goală, dar e rezervată. "Mergeţi peste drum, la pensiunea vecină", ne îndeamnă un ospătar. Mergem. "Doamnă, am vrea ceva de mâncare". Doamna se uită la noi cu o stranie curiozitate: "Să ştiţi că avem nişte mici, dar sunt cam vechi..."

(De peste două mii de ani, filozofia încearcă să ia locul religiei. Nu numai că nu a reuşit, dar a condus la incertitudini ateiste care cutremură seară de seară mintea rasei albe şi a tuturor adepţilor civilizaţiei de tip european: dacă mor în noaptea asta? Cum să nu mai fiu deloc, nimicul absolut, etern? Copil într-o lume fără Dumnezeu. Bunicul spunea cu naturaleţe că orice lucru prost este “fără niciun Dumnezeu!” Aşa e în limba română. Stătea în poartă şi privea lumea. Noroc, nea Gogule! Noroc, bă,… ‘te-n cur pe mă-ta. De ce-l înjuri, bre? D-aia!)

(”Cu mult respect,

Eu sunt Voinea Mihail-Mircea locuiesc în Bucureşti am absolvit un liceu de muzică la pian şi vă trimit acum una din modestele mele încercări de a îmbunătăţi performanţele cântatului la pian.
Punem toate capetele degetelor cu unghii ce le apasă pe clape atingând clapele apăsate. Pe toate clapele care trebuie să fie apăsate toate capetele cu unghii ale degetelor trebuind să atingă toate clapele care vor fi apăsate puţin înainte şi când toate aceste clape vor fi apăsate astfel evităm neajunsul care constă în aflarea capetelor cu unghii mult deasupra clapelor în aer înainte de a apăsa pe clape pentru că se pierde timp până ajung capetele cu unghii de sus din aer apăsând pe clape până la fundurile clapelor apăsate şi nu se poate obţine viteza în cântat. Dar noi vom pune capetele din timp înaintea tuturor apăsărilor şi nimic nu ne va împiedica să cântăm repede rezultatele din câte am văzut eu sunt mulţumitoare cânt Scherzi de Chopin şi concerte în tempo.
Vă rog să faceţi cunoscut lumii acest fel de a cânta la pian care merită premiul Nobel pentru pian să mă propuneţi să primesc premiul Nobel şi sper să primesc premiul Nobel.
Vă mulţumesc.

P.S.
Am trimis felul acesta de a cânta la Invenţii dar dumnealor nu se ocupă de aşa ceva şi mi-au scris că dacă vreau premiul Nobel să public felurile de a cânta la pian într-o revistă de specialitate şi azi am aflat că nu există nicio revistă de muzică sau artă la chioşcurile de ziare şi reviste şi văzând <Playboy> acolo m-am întrebat unde să public şi aşa nu am câştigat niciun leu din muzică şi pensia mea medicală de numai 4 milioane şi ceva dacă nu m-ar ajuta mama din pensia ei ar fi vai şi amar de mine. Poate nu iau premiul Nobel dar dacă ajut multă lume să cânte la pian cu munculiţa mea şi lumea ştie că sunt amărât mi-or trimite oamenii bani şi colete prin poştă cum şi eu câteodată dau oamenilor amărâţi plăcintă pizza şi iubesc toate vietăţile am doi câini dimineaţa în drum spre cumpărături le-am dat prăjituri şi dacă am noroc să mă îmbogăţesc o să le dau zilnic.
Dedic opera mea familiei mele şi tuturor puilor şi bebeluşilor şi tuturor vietăţilor.
Succes în activitatea dv. multă sănătate şi vă rog să publicaţi contribuţia mea la îmbunătăţirea cântatului la pian spre binele tuturor.”)

SHI

plouă. cărări nevăzute se trag
înspre munţi: pe ram picătura
nu e a mea. e a vremii.
fiinţe-nţelepte răsar
din pământ...

          Veşti din lumea cealaltă

          +
tăierea gâtului jivinei
pietrelor cubice din oraş.
au

trecut aşa, oarecum toţi.

- fugi!

          +
revenire simplă şi luminoasă a puterii; când
trebuie să digeri locul, în timpul altcuiva.


          +
urmărim

omul din lucruri.


          +
până la zid. 7,62 dinspre dealul însorit.
în amiază, în mirosul dulceag al
buruienilor. chiar lângă piatra prietenă;

Pornim din Bucureşti către nordul Moldovei, via Covasna, unde avem rude - ce noroc! Din Covasna mergem spre Harghita, Gheorghieni, Lacul Roşu, Bicaz. La Gheorghieni ne rătăcim un pic, nici nu mai e nevoie să spunem de ce, apoi intrăm în munţi, frumoşii munţi, pe arii largi despăduriţi, ai nordului Harghitei. Ajungem pe malul Lacului Roşu, care e cam cenuşiu, cică din cauza unor alge apărute recent. Totul ne dă o senzaţie de promiscuitate, poate din cauza înghesuielii. Intrăm repede pe Cheile Bicazului. Ce frumuseţe! Trecem prin dreptul unor stânci monumentale, lăsate de Dumnezeu: Poarta Dracului, Piatra Dracului...


(1. La baza existenţei stă etica. Etica atomilor, etica copacilor, etica furnicilor etc. Faptul că urşii se trag tot mai des către habitatul uman este explicat de specialişti prin extirparea masculilor dominanţi; orice vânător îşi doreşte un trofeu excepţional de urs.
Dar acest animal e ataşat familiei sale. El primeşte pe teritoriul pe care îl domină ca prădător suprem una sau două femele, fac pui şi stau departe de influenţa umană, până la moarte. Masculii dominanţi imprimă o formă de prestanţă care încheagă specia. Mutatis mutandis, exprimat pitagoreic pentru oameni, dar cu posibilitate de extindere către orice specie: cel mai bun lucru pe care un bărbat îl poate face pentru copiii săi este să o iubească pe mama lor. Din păcate, vânarea exemplarelor care închega familiile ursine a dus la acuplarea haotică a femelelor cu masculi tineri, lipsiţi de experienţă. Un fel de preacurvie. Apar astfel familii fără cap, fără şef. Iar nevoia de hrană împinge ursoaicele cu pui către tomberoanele pline cu resturi alimentare din marginea localităţilor. Şi se naşte volumul lui Marius Ianuş. "Ursul din containăr". Probabil.
2. Fiecare generaţie a speciei umane reeditează etica prin poveşti particulare exemplare ale existenţei sale, pentru a se asigura că este, încă, pe drumul cel bun. Sau, cum am citit undeva, fiecare comunitate umană secretă, pentru coeziunea sa, un liant informaţional care are la bază veridicul.
Gheorghe Roată, ţăran de 90 de ani, nevăzător: "Pe vremea când nu eram orb, am fost o dată la Bucureşti şi când am văzut marea aia de oameni încruntaţi m-am gândit că eu îi hrănesc pe toţi şi ei nu ştiu".)

                   Linişte

cădere.

albire a marilor lucruri.
trecerea lui 2

în 1.
înapoi - nici nu se ştie dacă
rău - imponderabil;

omul sângerând lângă volga
neagră. praful sinistru -

singuratic.

ce nu trebuie vorbit?

                   Categoria

e importantă

cantitatea-n rai - doi
îngeri
e-o ipostază mai bună
decât un înger; în
rai...

străzile sunt mai luminoase,
merele roşii, mai cărnoase.

lemnul ’i sânger –
(nu poţi să-l tai!)

Vesti din lumea cealată

          +

momentul otrăvurilor.

clinchet al ciocnirii valenţelor

apetente. cuvinte surori – el

          +

până când.

nu voi mai avea nevoie de

nicio tradiţie.

- curbura iubirii.

          +

este fiul omului şi

fiul

domnului, şi-n acelaşi timp

a spus:

nu!

         

         +

rugaţi-vă ca acele lucruri

să nu se întâmple

iarna!

Ieşim din Cheile Bicazului. Auzisem de un loc splendid, numit Potoci, dar ratăm intrarea de pe drumul naţional pentru că nu sunt indicatoare. Ocolim lacul de acumulare şi ajungem la Durău. Nu vrem să dormim la cort... dar dormim la cort pentru că toate cabanele sunt ocupate. Plătim pentru două locuri pe un platou, în vale sunt toaletele şi duşurile, e o seară frumoasă, aprindem un foc, mâncăm şi privim Ceahlăul la apus. De undeva din stânga încep manelele. La ora 22,30 încetează. Dar liniştea nu durează mult şi, chiar de lângă noi, încep să se audă în noapte nişte bătăi de palme şi nişte cântece cu "Iiiiisuuuus..." etc. Ne puseserăm lângă reprezentanţii unei grupări ostentativ-religioase. Religioşii nu s-au lăsat până nu ne-au cântat tot repertoriul lor, inclusiv la ghitară, până spre ora două noaptea. Apoi au început un fel de dezbatere despre modul în care Iisus îi transformă pe ei, "Eu simt deja cum mă transform", zice unul, dar adormim în toiul dezbaterii.

(Care e relaţia ta cu obiectele? Eşti timid? Adevărul este o stare de graţie... E mai bine aşa, decât deloc! Şi, cum ar spune Mircea Cârstea: oarecum tot trebuie să fie! "Bă, au mai murit şi alţii şi n-au păţit nimic..." - Câţi sfinţi are neamul tău?)

A doua zi părăsim Durăul cu destinaţia Târgu Neamţ. Pe drum ne oprim la Mănăstirea Neamţ, pe care o găsim greu, e un singur indicator, foarte mic, pe care trebuie să îl cauţi cu răbdare. Dar ce frumoasă e mănăstirea, iar taxa de intrare este de doar câţiva lei...

                             +

cenuşiu.

prin negura străzii puternice,

încordate zidurile reci;

în fiecare

licărind un petic fioros

de lumină. chiar acolo ne-am despărţit

blestemând destinu

pe sub copacii rari.

                   Evocare III

greşeala. cumva dureros,
m-a altoit pe tulpina magnoliei -
jupuit, într-un amurg zdreţuros;
zid mânjit de creierul nebuniei...

doi copaci înfloresc pe enei, mai jos,
în cartea de la ora 1o,oo a biologiei.
grave, nuanţele adie păros,
albine ciudate ale alchimiei -

eu sunt aici, tu vino mai jos,
cu supremă sforţare, cu zâmbetul gros
să hrănim lighioana mâniei...

cenuşiu, se prăvale osos,
peste imnul îmbătrânit curios,
cerul spart din jurul patriarhiei.

          + 

umbră, ce

fel de moarte eşti tu?

               Podişul X

cuvintele care hrănesc pietrele - grăsimea lumii.
apele
- furiei. dimensiunea a V-a;

- lipsesc furnicile. şi puii de vrabie.
şi cărţile. unele vechi

(Aveam un coleg care stătea la gazdă în corpul separat al unei case. L-am găsit într-o seară întins pe pat, alb ca varul: ce-i cu tine?
Îşi cumpărase o lanternă nouă şi se juca cu ea. A stins lumina în cameră şi plimba fasciculul pe pereţi şi pe geamul care dădea spre grădină. La un moment dat însă, reflexia luminii nu a mai vrut să se mişte din fereastră, chiar dacă el agita disperat lanterna către peretele opus. Închipuiţi-vă că vă uitaţi în oglindă, apoi vă deplasaţi uşor, dar vedeţi că imaginea nu vrea să se mai mişte odată cu originalul. A tremurat carnea pe bietul meu coleg, cum tremură vara pielea pe cai.
Explicaţie: nişte draci de copii care se jucau seara în curte s-au uitat pe fereastră şi au văzut ce face omul înăuntru. Aveau şi ei o lanternă, aşa că au aşteptat până când raza din interior a fost îndreptată spre geam şi au făcut la fel, dar în sens opus. A rezultat, văzut din cameră, un fascicul în plus - ilogic, ca din altă lume - venind dinspre sticla lucioasă a geamului. ”În seara asta am îmbătrânit cu zece ani!”.)

Trebuie neapărat să vizităm şi Mănăstirea Agapia, foarte frumoasă, contra unui bilet de câţiva lei de persoană. Apoi Mănăstirea Văratec, la care ajungem pe o scurtătură, prin pădure, un peisaj fantastic, dar ne gândim că am vizitat destul şi e momentul să mâncăm. La câţiva kilometri de Văratec găsim o pensiune cochetă, parcăm şi intrăm în restaurant. Aer condiţionat, curăţenie. Ne aşezăm la o masă, vine o domnişoară, moldovencele sunt frumoase, ce doriţi? Noi (parafrază la Emil Brumaru) dorim:… un meniu. Ea, uşor nedumerită: păi, vreţi să mâncaţi?! Ni se taie genunchii, nu, nu vrem să mâncăm, vizităm doar frumoasele mese şi frumoasele scaune, mătăluţă ce credeai?! Fata se fâstâceşte, vedeţi, avem deja o rezervare pentru un grup de turişti, va dura mult să gătim şi pentru dumneavoastră, dar mergeţi la pensiunea vecină, acolo puteţi mânca. La o aruncătură de băţ e o altă pensiune cochetă. Tinel e flămând şi, când e flămând, se enervează: "Măi, oamenii ăştia nu trăiesc din turism?!" Mâncăm, dar după ce aşteptăm o oră să ne pregătească prânzul, deşi nu sunt ocupate decât trei mese, şi după ce îl convingem pe Tinel să nu bată chelnerul.

(A sunat la redacţie o distinsă doamnă de 56 de ani care avea o problemă - “În fiecare seară vine în casa mea un duh şi mă violează până dimineaţa. Ce să fac?” Nu a putut nimeni să-i dea vreun sfat. Unii spuneau că nici nu e nevoie.)

Cu burta plină, spiritele se liniştesc. Trebuie să ajungem la Prisaca Dornei, aproape de Câmpulung Moldovenesc. Pe traseu deviem puţin la Voroneţ, să vedem albastrul de Voroneţ. Pe drum apar vacile, e seară, se întorc de la păşune.

Căldură obositoare. La mănăstire sunt două taxe, una de intrare şi alta, consistentă, pentru fotografiat. Albastrul de Voroneţ are o nuanţă deschisă afară, pe frescele vechi, şi alta mai închisă înăuntru, unde se reface pictura. Cum e treaba cu albastrul de Voroneţ nu am putut afla, pentru că au reuşit să ne enerveze din timp. O călugăriţă voia să ne scoată afară pe motiv că nu avem voie să intrăm decât îmbrăcaţi din cap până în picioare, nu cu tricou, că aşa cer canoanele bisericeşti. Asta după ce plătiserăm biletele. Pe un ton ridicat invocăm faptul că Voroneţul este un bun naţional etc. şi ne cerem banii înapoi. Îşi dau seama că şi-au găsit clienţii şi ne lasă în pace. Oricum, ne scoseseră albastrul de Voroneţ pe nas.

(Într-o conjunctură, am participat la o petrecere cu oameni politici şi jurnalişti. Printre meseni era şi – Dumnezeu să-l odihnească! – Dan Iosif. După un timp, adunarea s-a cherchelit, iar un amic m-a apelat cu ”poetule”. Dan Iosif s-a uitat brusc la mine: tu eşti poet? Oarecum, zic. Vino cu mine! Mă duce într-un separeu şi scoate dintr-o geantă un teanc de poezii scrise de mână. Apoi dă să se aşeze pe scaun, dar simte că îl jenează ceva, scoate un pistol, îl pune pe masă lângă maldărul de versuri, se aşază şi mă întreabă: ce părere ai de poeziile mele? Ce părere puteam să am?!)

(Vis. Un cauciuc de camion, turtit pe marginea unui drum prăfuit. Din mijlocul lui a apărut, sinistru, un cap de pisică, - o prelungire a obiectului zdrenţuit. Cauciucul avea cap de pisică! S-a uitat cu tristeţe la mine şi a zis: "Aoleu, mă...". Brusc, m-a copleşit ceva ce nu aş fi crezut că există: mila pentru toate obiectele care nu pot riposta atunci când sunt desfiinţate, când sunt ucise. "Aoleu, mă...". Era avertismentul suprem rostit prin acel cauciuc-cap de pisică: "Aoleu, mă...")

                +

câinele nu are. doar blana e neagră,

în rest, capetele noastre.
dinţi. vânătoare regală;

                   Lăutarul

călăreţul. aer pe bulevarde; albastru -
ramuri agăţate

de nimic.
substanţa ciudată a inocenţei
pregăteşte marele concert:

lăutarul şi ierburile
viitorului

crescând pe-aceste drumuri betonate.
răbdare.

doar pescăruşii vor părea aceiaşi; pe
dâmboviţa, - învrăjbită de-o

curgere
uluitoare...

            + 

dintr-o femeie doar trupul

lichid

va merge-n ceruri.

(Lumea în care trăim este aşa: regiunile bogate au atins nivelul respectiv de dezvoltare pe seama celor mai sărace - A.G. Frank -, iar subdezvoltarea nu este o formă simplă de întârziere istorică, ci un subprodus necesar al dezvoltării societăţilior capitaliste, bazate pe exploatarea societăţilor periferice.

Dar orice acţiune naşte o reacţiune, iar răul făcut se va răzbuna la un moment dat: sistemul capitalist îşi va reduce eficienţa şi îşi va birocratiza structurile productive. Unitatea economică birocratizată total va elimina întreprinderea mică, va expropria proprietarii, va elimina întreprinzătorul şi burghezia însăşi - Joseph Alois Schumpeter.
Asta pentru că sistemul capitalist este supus conflictului intern dintre ocupaţiile financiare, conservatoare, dedicate profitului - şi cele industriale, dedicate producţiei, având o notă inovatoare -Thorstein Veblen. Divergenţa poate fi rezolvată, fără distrugerea capitalismului însuşi, doar dacă economia mondială ar cunoaşte o creştere perpetuă; dar o dezvoltare economică nelimitată nu este de conceput - F. Hirsch.
Mai mult: deşi funcţionarea corectă a unei democraţii depinde nu de absenţa elitelor, ci de modul în care se face selecţia acestora în cadrul maselor, în societatea capitalistă e imposibilă stoparea evoluţiei formaţiunilor oligarhice în interiorul elitelor - Robert Michels.
Ce ar trebui să se întâmple? Evoluţia spirituală a speciei umane s-a manifestat peste tot ca o unică simfonie - Joseph Campbell -, iar înţelepţii au spus mereu că agricultura este baza bogăţiei unei naţiuni. De asemenea, Aristotel atrăgea atenţia că la baza unei democarţii solide trebuie să stea o puternică clasă medie de agricultori, care să asigure condiţile sociale în care cetăţeanul poate deveni un om fericit prin exersarea permanentă a virtuţiilor. Contextul general: scopul universului este o maşină de creat zei - Henri Louis Bergson).

Mănăstirea Putna. La intrare eşti oprit de un portar cu chipiu de miliţian, - da, cu chipiu de miliţian! -, care "se uită pe tine", adică te priveşte ca pe un infractor căruia îi face o favoare şi care nu te lasă să intri fără să te îmbrace cu un halat albastru, de electrician, cu miros de transpiraţie, ca să - desigur - nu pângăreşti mănăstirea cu genunchi sau umeri dezgoliţi.

("Târgu Jiu. Fostul primar al Aradului, Dumitru Ioan Branc, autointitulat <alchimist şi învăţător în Energia Nouă>, a participat, în fruntea unui grup de 150 de persoane, la o rugăciune colectivă la Coloana Infinitului.
Discipolii lui Branc au rostit rugăciuni, au meditat cu ochii închişi şi au pus palmele pe Coloana Infinitului. Apoi s-au strâns în cerc în jurul învăţătorului şi au repetat diferite formule, după liderul lor: <Eliberez toate abuzurile care mi se fac prin taxe, impozite, preţuri, deprecierea monedei naţionale şi toate cauzele abuzurilor conştiente şi inconştiente>, <Eliberez toate obstacolele care mă blochează ca abundenţa financiară să intre în viaţa mea> etc.
Învăţătorul şi discipolii săi au declarat că au venit la Târgu Jiu pentru a pune în operă <Marea lucrare naţionala de vindecare şi de trezire energetică a României>.
<Omenirea şi planeta se află într-o stare de trecere de la dimensiunea 3D la dimensiunea 5D care este guvernată de legile iubirii>” ş.a.m.d.)

Mă enervez şi spun că nu mă îmbrac decât cu un halat curat, că nu mă interesează bolile de piele ale altora. Miliţianul "se uită pe mine" şi mă lasă în pace. În curte e puhoi. Un grup de adolescenţi americani (îmbrăcaţi suprarealist în halate de electricieni) zace pe treptele de piatră. Sunt pleoştiţi de căldură şi după feţe îmi dau seama că nu vor mai trece pe aici în viaţa vieţişoarelor lor.

(Răul este un eveniment excepţional. Provoacă o emoţie puternică. Ştirea a căzut fulgerător - ca şi în cazul cometei din 1899, pomenită de I.L. Caragiale: mâine vine sfârşitul lumii! Toată lumea s-a hlizit. Niciunul nu era convins însă, în adâncul sufletului, că informaţia nu ar avea vreo legătură cu realitatea, că nu s-ar putea materializa. Practic, toată lumea se hlizea la sfârşitul lumii.)

                   +

eu ce substanţă să-i cer
lui dumnezeu?

decât zidurile, frate? tu
eşti bine? eu sunt bolnav, în parte

de lucrul galben, care vine. bune ziduri
dimineaţa! uluitor;

pe cine să omor? pe
cine?

         

         Naştere

scoaterea

dinţilor

tuturor

nervilor

şi zăbalelor femeilor uşoare!
- vorbele – oh!...

au nevoie de spaţiu. se
transformă

în lucruri; -

                   Zăbala

ce-ar mai fi trebuit?

formele; -
sclipiri de peşti în vacanţe montane.

ani lungi înainte,
frica albă -

copilul adâncit în iubirea absurdă.
în trunchiuri de pini -
dincolo de ape - transformaţi în bărcuţe maro:

doi tineri. magia totală...

În biserica Putnei, mormântul lui Ştefan cel Mare e ascuns undeva în dreapta. Dacă nu eşti atent, nici nu îl vezi. Iar muzeul mănăstirii, ca şi celelalte obiective de acest gen din nordul Moldovei, scoate în evidenţă doar artefactele bisericeşti. Cele care ţin de istoria României sunt foarte slab sau deloc punctate.
Puţin mai jos de mănăstire este biserica de lemn a lui Dragoş Voievod, care poate fi vizitată contra unei sume modice, pe care Tinel nu mai vrea să o plătească, "da mai lasă-mă frate în pace, dau bani doar ca să să intru într-o biserică? Ei, bine, o văd pe dinafară şi gata!". Culmea nervilor întinşi se arată însă la chilia lui Daniil Sihastrul, la care se ajunge greu, pe un drum îngrozitor, şi unde un călugăr cere taxă de intrare. Chilia are o suprafaţă de aproximativ trei pe trei metri. Dacă nu era călugăr, îl băteam!

(Am cunoscut un sfânt, zis ”Sfântul din Colentina”, pe numele profan Ilie Cioară. Acest om spunea că fericirea, scopul suprem al existenţei, se manifestă doar atunci când eşti cuprins de tine însuţi în orice acţiune a ta, când mănânci, când mergi, când dormi, când vorbeşti. De aici ar rezulta că acţiunile necuprinse de propria amprentă timică nu sunt de fapt ale tale. Dar ale cui?)

Revenim la motelul din Prisaca Dornei. A doua zi pornim spre Săpânţa.
Vizităm celebrul cimitir vesel (textele de pe cruci sunt de genul: "Pe lume cât am trăit, Gheorghe Toader m-am numit") şi ne cazăm la o pensiune din imediata vecinătate. Mergem pe jos doi kilometri şi jumătate, spre singurul loc unde se poate cina, apoi ne întoarcem doi kilometri şi jumătate. Somn...


(Erau la modă bărcile-amintire scobite cu briceagul din bucăţele de trunchi de pin. Cei mai tari tipi din tabără aveau bricege cu mânere metalice în formă de peşte. Se jucau cu ele câte trei, patru: ”înfipta în pământ”. Acum dai cu el ţinându-l doar în două degete, acum cu palma, acum cu dosul palmei… Un punct, două, trei… patru, băi, ăsta e tare!
Lacul avea o insulă în mijloc, iar în timpul plimbărilor cu barca - directorul taberei le organiza riguros - puteau vedea şerpii târându-se de pe acea limbă de pământ spre luciul cenuşiu al apei. Era prima plimbare a copilului cu un fascinant obiect plititor. Ajuns în larg, ar fi vrut să bage mâna în lichidul somnolent, să simtă cum taie oglinda rece, dar n-avea curajul, din cauza şerpilor care se vedeau - balauri solzoşi de spaima cărora te simţeai electrocutat. A scos batista din buzunar, batistă pe care o avea pe inventar, o primise la sosire, împreună cu alte obiecte de uz personal. La plecare trebuia să o predea, pentru a fi spălată, călcată şi dată altui copil care va veni în tabără. A pus-o pe apă şi, ţinând-o de un capăt, a lăsat-o să lunece aşa, ca un fel de pui de ambarcaţiune pe lângă nava cea mare. Dar într-un moment de neatenţie i-a scăpat din mână. S-a dus, catastrofal, la fund. A pierdut un obiect de inventar...
La debarcader lumina curgea blând printre copaci, mai blând decât de obicei. Grupul copilului a ocolit lacul, apoi a primit liber la joacă în valea situată între sala de mese, castelul medieval, în care dormeau fetele, şi pădure. Atunci s-a întâmplat minunea.
Există un moment când sufletul e copleşit de prea-plinul propriei existenţe şi atunci se revarsă către primul obiectiv întâlnit. Era o colegă, abia terminaseră clasa întâi, nu o remarcase, nici măcar nu-şi vorbiseră. A fost suficientă o singură privire a ei, venită dinspre grupul de fete care cânta un fel de preluare a melodiei ”Darla dirladada” pe versuri româneşti, o invenţie copilărească, ceva cu un motan care făcea nu ştiu ce, pentru ca iubirea să-i înfigă copilului gheara în gât. Cea mai adâncă, cea mai pură din posibilele iubiri. I-a luat foc sufletul. Clipele se alungiseră, melodiile la modă aveau dimensiuni cosmice, Demis Roussos devenise un zeu, Good bye My love, Good bye, motanul fără sens, din pseudomelodia lui Dalida, de asemenea… Îl dureau orele în care nu o putea vedea, ar fi fost în stare, dacă ea ar fi cerut, să-i aducă un şarpe de pe insulă - absolvit de orice teamă.
Au trecut zile, grupuri de zile, iar torentul iubirii se împletea în nodul gros al celorlalte întâmplări ale vacanţei, devenea o chestie socială.
La plecare minunea s-a estompat – deşi mai pâlpâia cu o undă de durere. Când l-a luat de la gară, mama sa a simţit o prezenţă străină, femeile simt imediat când pe teritoriul lor apare cineva nepoftit, l-a întrebat dacă i-a fost dor de casă şi el a răspuns « nu ». L-a certat.)

Dimineaţa pornim spre sud; în fine, vizităm Sighişoara. Ar putea rivaliza cu Toledo, dar drumurile cetăţii arată ca după bombardament, toate sunt scormonite pentru lucrări edilitare - la care lucrau doar trei oameni, cel puţin cât am fost noi acolo. De la Sighişoara la Braşov îi dăm talpă. Drumul e bun. Nu am întâlnit decât un singur TIR răsturnat în şanţ.

 

       Poem cu sinucigaş

fiecare vorba îşi cere locul -
ce este locul? nesfârşit strigăt, nesfârşit,
timiditate mortală umbrită de socul
sub care sebastian a adormit?...

un vis al obrazului ţepos,
oboseală cu rădăcina ascunsă,
copac tânăr, stejarul ghindos -
cavaler! îşi serbează ziua apusă.

primavară; nu e nimic de făcut,
friguroasă vedere, rece norocul;
chinuit, schiopătat, neplăcut -

în pacea nucului se aprinde proorocul,
sebastian oprind caii, cu trupul osos;
nebun, înflorind în umbră, lin: socul...

                    Anotimpuri

războiul lucrurilor cu

nimicul care le desface. mişcare.
se coc oameni în propriile lor trupuri;
- şapte miliarde de anotimpuri călduroase.
suflete tinzând să se despoaie de pieile
cornoase. -
pică mere din ramuri, pe ţigle
roşii

de case.

              +

câţi sfinţi

are neamul tău?

          Diateza reflexivă

se naşte! el din sine -
materie ciudată; - piatră masivă
din inerţia căreia, pentru-a ţâşni mai bine,
nu e cuprins decât de diateza reflexivă!

se naşte, deci: el pe sine.
transportator de vânătoare incisivă,
se duce - vehicul de nuanţe fine
slăvit în chip de lut,... de căruţă votivă.

cuvânt ciudat, în noaptea lunii pline -
l-am pândit cu piatra roz, abrazivă,
în buza văgăunii sale de diateză reflexivă;

ce fiară-o fi? înfricoşat, în textualitate narativă,
fără-a clipi, călare pe cercurile fine -
călătoreşte nemişcat; uluitor născându-se pe sine!...

                   Execuţie

carne. buturugă caldă

căzând securea au rămas

câteva firimituri - hai să vedem

prânzul; căci seara este greţoasă -

ochiul sticlos

nemuritor.

                   Veşti din lumea cealaltă

                   +

minusul rupturii - înainte

de privirea mânioasă; -

cât să te

iubească şi dumnezeu?

                   +

cum să scap, cum

să scap

de cele trei fire

de păr -

care sunt multe în farfuria cu ciorbă, -

dar amar de

puţine pe cap?

                   +

să ne rupem cărnurile -

şi tot va fi iubire.

                    +

aici îl mâncarăm pe

anonim.

                  

                   +

natura obiectelor fată cuvinte.

lumea de dincolo.

bălăceala vorbită;

                  

                   +

chiar leul

lasă din fălci pe cel care se

roagă.

                   +

ce tristeţe mare:

mâncarea.

Lumina a inundat satele judeţului Giurgiu. Prin căldura strălucitoare, aproape carnală, căutăm cetatea Argedava, prima capitală a regelui Burebista. O găsim în apropierea localităţii Novaci.

"Aici era Nucetul. Pă­rin­­ţii mei spuneau că în a­ceste locuri trăiau uriaşii. Ei le spu­neau ji­dovi, că aşa îi nu­meau aici pe uriaşi. Movila asta cică ar fi fost, demult, casa jidovilor. Cre­deam că sunt po­­veşti, dar am a­vut oca­zia să văd nişte sche­lete. Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat cam 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la vremea aceea. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu) foarte ma­re, cam de vreo două sau trei ori cât a unui om. Le-am spus arheolo­gilor. Şeful era atunci Ro­setti (Dinu V. Rosetti). Ne-a trimis imediat aca­să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu. Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când gă­seam oasele, arheologii ne tri­miteau a­casă, să nu ve­dem noi ce e acolo. Dar noi ve­deam, că nu eram orbi. Şi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâ­na mea, în 1950”. Ioniţă Florea povesteşte dând din mâini ca o morişcă, asta pentru că spune ceva important, deh, o legendă a arheologiei româneşti pe care puţini o mai ştiu. Uneori zâmbeşte mijind ochii, ca şi cum…

Nu înţelegem ce este cu aceşti ”jidovi”, adică ce treabă aveau evreii aici, care să fie legătura lor cu uriaşii?

Pomeniţi de mitologia română, uriaşii au fost una dintre cele patru specii umanoide de pe Pământ. Prima a fost a căpcăunilor. Ce vor fi fost ăştia, nu se ştie. Poate dinozaurii… După ei apar aceste fiinţe mari, apoi noi, oamenii, iar după noi vor veni blajinii, cea mai mică de înălţime şi mai blândă specie inteligentă.

Ne-am reamintit că ne aflăm lângă comuna Novaci. Legendele spun că Novăceştii erau neam de uriaşi. Ne gândim că s-ar putea să dăm prin apropiere de ”Brazda lui Novac”. Cică un balaur pripăşit prin zonă făcea mult rău oamenilor. A venit însă voinicul Novac s-a luptat cu el şi l-a rănit. Balaurul a fugit, iar pe unde a trecut, a lăsat o dâră în pământ. Aşa a părut Brazda.  Voinicul, adică uriaşul, l-a ajuns din urmă, l-a omorât şi a scăpat oamenii de pacoste.

Sunt mai multe asemenea şanţuri în România, fiecare cu varianta lui, fie Brazda lui Novac, fie Valul lui Troian (sau Iorgovan), fie Valul lui Traian.

În comună, la ora 12,00, puţinii sătenii pe care îi întâlnim pe drum sunt beţi. Îl întrebăm pe unul dacă ştie povestea Brazdei lui Novac - adică cum e asta? ne răspunde el nedumerit. Îi spunem legenda, se luminează oarecum şi ne zice că undeva în sudul localităţii era, prin anii ‘50, o vale plină cu apă. Au venit comuniştii şi au desecat-o, să devină teren arabil. În timpul acţiunii, un tractorist a tăiat cu plugul un şarpe nemaivăzut de mare, acolo, în vale - aşa spune lumea.

Meregem mai departe şi dăm de un, cum să-i zicem, om între două chefuri lângă o bătrână, poate mamă şi fiu, amândoi înfipţi în banca din faţa porţii şi acoperiţi de umbra unui corcoduş. ”Bună ziua, căutăm Brazda lui Novac, ştiţi cumva…”

El, uitându-se cu precauţie, când la noi, când la obiectele din jur: ”Mmm… brazda? Vreţi să cumpăraţi pământurili oamenilor?”

Noi, împăciuitori: ”Nu, e o altfel de brazdă, căutăm locul unde s-a bătut Novac cu acel şarpe uriaş…”

El: ”Mda, poate cumpăraţi pământ de la mine… să beau şi eu o bere…”

Suntem lămuriţi. Ne îndepărtăm. Auzim în spate: ”Domnu şef,… şarpili a murit, să ştiţi… a murit şarpili…”

Da, Brazda lui Novac, adică una din ele, se află în sudul localităţii Novaci din judeţul Giurgiu. Fosta groapă cu apă unde muncitorul comunist, călare pe tractor, a omorât şarpele cel mare. Ne zgâim vreo zece minute, dar ce să facem aici, e o vale pe un câmp… Plecăm spre Tangâru, unde găsim o altă ridicătură de pământ, fostă cetate dacică. La câteva sute de metri, un bătrân îngrijeşte la porumb. "Eheu, măgura asta a fost făcută de jidovi, de uriaşi. Aşa spun poveştile din bătrâni. De aici până dincolo de Teleorman o să vedeţi asemenea măguri făcute de uriaşi".

Nu putem face legătura dintre fostele cetăţi dacice şi ”jidovi”. Dar ne amintim de situl arheologic ”Jidava” sau ”Jidova” din Argeş. Adică jidovii erau locuitori de ”dave”, nu erau evrei.

(Cu aproximativ 6.000 de ani în urmă în zo­na României se dezvoltase o civilizaţie îna­intată, sedentară, cu o cultură strălucitoa­re. Peste ea au venit populaţii din Est, civilizaţia kurganelor, adică gorganelor. Diferenţa dintre po­pulaţiile autohtone şi cele ale veneticilor indo-europeni era în primul rând de înălţime, esticii fiind mai lungi - lucru atestat arheologic - răz­boi­nici, buni metalurgi şi constructori de ce­tăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legendele româneşti toate cetăţile străvechi sunt con­stru­ite de uriaşi.
Ei sunt întotdeauna eroi civilizatori, îi învaţă pe oameni ceva util, sau îi scapă de o primejdie. Într-o variantă a Pluguşorului, Troian, celălalt nume al uriaşului, îi învaţă pe oameni agricultura eficientă, îi adună la un loc, îi troieneşte cu unelte perfomante: plug tras de doisprezece boi şi seceri din oţel ”de la Tighina”! Adică din Est. Doar că tehnologia evoluată a produs bogăţie, iar bogăţia s-a dovedit ulterior otrăvitoare pentru comunitate. Aristotel: “prisosul, iar nu nevoia, face să se săvârşească crimele cele mari”.
În fine, poate că cel mai frumos mod de a folosi termenul troienire îl găsim la Eminescu, pentru a defini moartea în sensul bun al desfăşurării evenimentelor: ”Cum n-oi mai fi pribeag de-atunci înainte, m-or troieni cu drag aduceri aminte”...)

            Veşti din lumea cealaltă


                   +
toate liniile erau rotunde. lumea
începea din hârtii, din fabricile ovale


ori din grădinile lui dumnezeu.


iubire! ohoo!

                   +
câtă dreptate


au lucrurile să existe?


                  +
suntem


pe pământul duioşiei.
ne-au rămas anii,


unul mie, unul ţie, unul lui.

                   Frig

(greaţa. o putere zbârlită peste lanurile cărnii! trecere în

hotarele galbene ale morţii. noaptea, golul s-ar fi împlinit

lin, apa în picături lovindu-se de perete. aşa se vedea colţul

casei în ochiurile de gheaţă; copilul aspru culcat înspre

podiş)

(La finele deceniului trecut mi-am vizitat bunicul. Era lungit în pat, s-a uitat jumătate trist, jumătate îndârjit şi a spus: gata, până aici a fost... Emoţionat, am replicat o inepţie: bem o ţuică? Bătrânul s-a ridicat din pat şi cu ochii în flăcări: păi!!!... Am băut! După câteva luni…
Recent, tata m-a apostrofat: ce fel de tricou mi-ai dat? Primisem de ziua mea un tricou personalizat, o glumă, pe care scria, verde pe negru, GOLEA NEMURITORUL. L-am ţinut în dulap un timp, dar ce era să fac cu el, l-am dus la moşie, să-l poarte tata prin curte. El nu a citit literele de pe piept, l-a văzut nou, l-a îmbrăcat şi a ieşit prin sat. A observat că lumea se cam zgâia la el, dar a zis că e de bine, până l-a oprit cineva: “băi, Gheorghe, eşti om bătrân…”).

Continuăm drumul pe Valea Prahovei, avem noroc că e noapte. Doar la intrarea în Sinaia e coloană de câţiva kilometri, dar pe sens opus. A avut loc un accident.

(De la înaintaşii din partea tatălui am primit câteva hectare de pământ, o biblie şi un pistol. Mă uit prin ţeava pistolului şi văd epoca paleolitică dezvoltându-se către mezolitic şi culminând cu neoliticul, uluitoarele statuete de gânditori, Hora de la Frumuşica, spectaculoasa şi rafinata ceramică de Cucuteni, apoi totul se taie, artefactele dacice sunt cenuşii, urâte, epoca medievală e sărăcăcioasă, chircită, cu o cultură creştin-ortodoxă… Oare de ce nu se cântă muzică populară în biserici? Nu om mai fi de un neam cu îngerii?)

Vizită - excursie. Sat. Câmpie. Generaţia de 65 de ani. "Câinele ăla din câmp a mâncat ceva?" "Da, da!" "Păi nu te-am văzut să duci vreun pachet cu tine..." "Eh, i-am curăţat nişte porumb." "Cum porumb?" "Mi-a spus un vecin; şi câinele lor mănâncă porumb." Bărbatul stă o clipă să se dumirească: "Cum să-i dai porumb?" Femeia ridică din umeri: "Fi-ţi-ar câinele al dracu', tu n-auzi că a mâncat porumb? Dacă nu îi plăcea, nu mânca..." "Păi o să te leg şi eu două săptămâni la şira de paie şi, când o să mă întrebe vecinii « de ce mănâncă nevastă-ta paie? » o să le zic: păi dacă-i place!..."

(Între ziduri, o populaţie timidă, violent de timidă, îşi târşâie picioarele; nu se deplasează între punctul A şi punctul B, ci se fâţâie, trăieşte din improvizaţii, din tunuri, dacă se poate, prima coroană a Regatului României a fost făurită, nu-i aşa, dintr-o ţeavă de tun; justiţie relativă, nu judeca pentru a nu fi judecat, dar o comunitate din care dispare dreptatea este pe cale de disoluţie - aici putem vorbi de înaltă trădare sau de prostie, sau, cum adevărul este întotdeauna la mijloc, de înaltă trădare din prostie - acest popor îşi merită soarta, poate că nu e vorba totuşi despre popor, cu cei ce au fost şi cei ce vor veni, ci doar de un accident legat exclusiv de generaţiile în viaţă, dar viaţa este în esenţă simplă şi până la urmă mă întreb: dacă ei au dreptate?)

("Sus clasicii, trăiască Eminescu!... Restul: la muncă!")

          Dobrogea nopţii 

 

dureroasele unde-ale încordării
le-am lăsat pe dig; viril -
răzvrătire cântată în marginea mării
pentru al fricii luminiscent copil.

cavalerii tăriei tăiau mijlocul serii
spre tărâmul îmbătrânit şi umil.
fluturau mâinile în botul cărării
înainte de a intra în ceaţă. subtil

se retrăgeau printre cutii de vinil -
cu umbrele-aprinse, febril -
în nisipuri, beţivii-nnoptării;

strălucitoare lighioane-ale mirării
spre cină, în triunghiul sării,
poposeau în femeile nopţii. tiptil.

(gara din zimnicea. străluminată sărăcie: există doar două legi, cea a atracției și cea a disoluției universale. mai departe: nimic din ceea ce există nu este necesar în genere, dar orice existență își este necesară. cu toate acestea, unitatea este mai mult decât suma elementelor componente - )

                   Vară

nu. istoria e simplă!
mers pe sârmă - cântând;

muzicianul ar fi trebuit să fie-un sfânt
şi alte zile, multicolor sticloase
oase

săpate de tineri arheologi, rădăcini curioase...
în lumina de august

scoase, în plină vacanţă; aşază-te

undeva, n-are importanţă - locul e sfânt şi
plin de speranţă.

                   Muntenia

cunoaşterea perfectă, albastră.
o stea. zeul stătea la masă -
mânca!

copacul fusese poluat, nu mai avea
frunze, nu se vedea...
carne -

5+7.
golea.

Etajul cimitirului de porumbei

etajul la care mor porumbeii
l-am locuit într-una din vieţi -
luptă albastră - troia lovită de aheii
ce pândiseră-n ţărmuri; clipind din parapeţi

nu aveau farduri - neputincioşi plebeii,
lupta se dădea-n iarnă, înfoiaţi, cu priviri de demenţi;
- nu ură, doar părere de rău: sugeraseră adevărul porumbeii
pe când zvâcneau agil, sus, dincolo de pereţi.

rar, câte-un gât se rotea, pe rulmenţi,
ochii opaci erau duşi - de asceţi -
în linişte; înfricoşători ne păreau porumbeii

la etajul în care, dulci, zeii
ne transformau sângele în albe săgeţi; acolo
straniu, păsările bătrâne se aşezau de final -
pe-ai cornişei nămeţi.

Unu întors pe dos

(1. Săracii se înmulţesc mai repede: ei dau mai multe suflete pentru Rai.
2. Dacă există o competiţie între Rai şi Iad pentru sufletele oamenilor, înseamnă că acestestea sunt în număr limitat. Altfel nu se poate explica Instituţia Iertării.
3. De asemenea, dacă cele două principii care îşi dispută sufletele sunt nepieritoare, înseamnă că şi sufletele sunt nepieritoare, căci ceea ce este etern, adică principiul, nu-şi poate dori ceea ce este perisabil, adică ceea ce este de altă natură.
4. Iar dacă Binele şi Răul îşi pot disputa aceeaşi substanţă, sufletul omului, însemană că cele două principii nu sunt totalmente diferite.
5. – ”Unu” este simbolul Nefiinţei, este nimicul total, însingurarea absolută. Fiinţa este unitatea multiplului, adică ”Unu” întors pe dos, sau cealaltă faţa a lui ”Unu”; cele două principii sunt, de fapt, fraţi gemelari, - cuprinşi de un al treilea...)

Cişmigiu

pe când vorbele se înclinau

către obiecte

- mers de

felină. pândit - eu din tine

împuşcat

prin lenjeria fină. doamne!

iubirile agăţate de-un cui, -

de-un clipocit

de lumină.