O carte de filozofie a istoriei aduce câteva propuneri ciudate

Istoria României va renunţa la cuvântul ”Satana”

Istoria României prin concepte

Un volum foarte interesant de filozofie a istoriei a apărut recent la Editura Polirom. Sub titulatura ”Istoria României prin concepte”, Victor Neuman și Armin  Heinen adună mai multe texte  privind modul prin care istoriografia românească poate îmbrăca hainele noi ale curentului demitizării istoriei naționale. Plecând de la probleme de semantică istorică, trecând prin istoria românească a unor concepte - precum patriotism, liberalism, democrație, progres sau proprietate - volumul, destul de generos ca dimensiuni, se termină cu un capitol despre cenzură, manipulare și libertate de expresie. Zona interesului este susținută în această carte și de unele aprecieri oarecum stranii, de exemplu viitorul unor termeni precum ”geniu”,  ”eternitate” și ”Satana”, care, în opinia autorilor, vor trebui excluși din limbajul istoriografiei.

Volumul este definit de la început drept  un proiect în cadrul curentului modern al demitizării istoriei de tip romantic: ”Rescrierea istoriei României devine obligatorie” și ”demitizarea face posibilă înțelegerea mai obiectivă a trecutului”.

Autorii au simțit nevoia să sublinieze că la originea acestui tip de gândire s-a aflat masoneria: ”Francmasoneria stimula și ocrotea creațiile intelectuale, formând marile interogații ale timpului, contribuind la geneza gândirii critic-raționale bazate pe științe și la emaniciparea de sub servituțiile medievale”. (p.16)

Se continuă cu o critică la actualele unelte de lucru ale istoricilor români, care nu au renunțat încă la inflexiunile emoționale ale discursului științific. La pagina 21 se subliniază: ”Continuitatea  viziunii romantice asupra istoriei românești, una ce se opune analizei critice, înnoirii metodologice și progresului conceptual, rupturii cu structura de gândire a trecutului și promovării normelor occidentale”.  În acest capitol este dat drept exemplu negativ Alex Stoenescu, cu lucrările despre Revoluția din 1989.

Pentru viitor, cercetătorii sunt atenționați asupra unor capcane: ”Nu întotdeuna documentele sunt credibile, respectiv, nu întotdeauna îndreptățesc descrierea trecutului”. (p. 22) Nu se spune însă care documente  ar putea fi credibile, care sunt elementele de credibilitate și cine stabilește acest lucru.

În acest context, la următorul paragraf cititorul ar putea deveni suspicios, poate pe nedrept, imaginația alunecând spre doctrina ”omului nou”, de care românii abia au scăpat  în 1989: ” Studiile din acest volum vin în întâmpinarea unui asemenea demers, obiectivul lor fiind rescrierea istoriei României și reconstrucția intelectuală a cetățeanului”. (p. 23)  

Apoi: ”Cât despre istorie ca reper cultural fundamental în formarea individului, ea trebuie să părăsească terenul accidentat sugerat de noțiuni ambigue, încărcate de mesaje profund partizane precum destin, geniu, eternitate, Satana (…)”. 
Recunoaștem sincer că aici a trebuit să ne oprim pentru o respirație mai adâncă. Abia apoi am urmat explicația, ușor suprarealistă, a autorului: ”De ce? Pentru ca să evite manipularea de genul celor aparținând dictatorilor” (p. 26) – și sunt citați Hitler și Ion Antonescu – cine altcineva?

În nevoia de a explica faptul că eliminarea emoționalului din știința istoriei are drept scop stoparea oricăror forme conflictuale, iar ”noua istoriografie percepe transformarea ca pe un fapt extrem de complex, unde se întâlnesc trecutul, prezentul și viitorul”,  discursul derapează în formulări de genul: ”În mai multe dintre statele Europei Centrale și de Sud-Est limbajele continuă să fie infestate de moștenirile regimurilor totalitare” (…) ”Ce vrea să sugereze ori să reglementeze perechea noțională  noi-voi? Pe cine reprezintă noi și pe cine voi atunci când e vorba de aceeași societate națională?” (p. 27)

”Ar trebui să se renunțe la

 termeni precum  <poporul român>”

Din păcate volumul conține și fraze de la care autorii ar fi putut să se abțină: ”Ar trebui să se renunțe la termeni ca  ”poporul român”, ”România”, ”actor”, iar în locul acestora să se utilizeze conceptele de drept și de ordine: ”teritorii”, ”stat român”, ” cetățean”, ”grupuri de conducere maghiare” etc.”(p. 45) Aici termenii propuși pentru rescrierea istoriei sar calul… lui Mihai Viteazul, de exemplu.

”De aici încolo este deschis drumul spre o posibilă dezistoricizare – reontologizare a sferei empirice și a orizontului de așteptare”. Aceasta reontologizare a orizontului de așteptare  ține însă de sfera manipulării și astfel ajungem din nou de unde am plecat în 1989 – fie că e vorba de ”noi”, de ”voi” etc. (p. 63)

Mai aflăm din carte că: ”România este un stat format din regiuni complet diferite care aparțineau fiecare sferei de influență al mai multor imperii” (p. 67), că ”În perioada interbelică România era mult în urma Occidentului din punctul de vedere al dezvoltării și al omogenității etnice a populației” (p. 211) - adică ar fi fost un stat construit oarecum artificial - și că ”Istoria conceptuală ne va aduce aminte că noțiunile și utilizarea lor sunt mai importante pentru politică decât toate celelalte arme”. (p. 77) Nu se spune cine va folosi armele (care sunt evident ale manipulării) și împotriva cui.

În ceea ce privește conceptul de Uniunea Europeană, cităm: ”Potrivit teoriei lui Wilfried Lith, Uniunea Europeană are datoria de a încerca să rezolve patru probleme. Acestea sunt: 

1.     - Păstrarea păcii pe continent

2.       - Problema germană

3.     - Performanța economică suboptimă a ordinii național-statale

4.     - Pierderea puterii și a capacității concurențiale a statelor europene față de marile puteri occidentale.

5.     La acestea se mai pot adăuga procesele de democratizare din Europa de Est ca expresei a cooperării și integrării europene”. (p. 275)