O viziune asupra ţigăniei

 Urmaşii călăilor de la Obor

Cuvântul "puşcărie" a apărut în Ţara Românească pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, în zona actualului Han Manuc. Tot cam pe atunci, domnitorii au trebuit să angajeze câteva familii de ţigani pe post de călai, din cauză că bucureştenii au refuzat să mai practice această îndeletnicire. Acei ţigani s-au aşezat în zona Obor, locul de execuţie al osândiţilor. Unii dintre urmaşii lor formează astăzi clanul spoitorilor din cartierul "India" (cu accent pe a doua silabă), în spatele uzinei "23 August" şi se ocupă cu reciclarea materialelor, în special hârtia. Din cauză că fiecare curte de ţigan de aici are o cadă în faţa porţii, unde spală celuloza refolosibilă adunată de la gunoi, urmaşii călăilor din Bucureşti sunt supranumiţi "spălătorii de hârtie".

De vreo zece ani, pe strada Colonel Iosiv Alb din Bucureşti, în spatele uzinei "23 August", unde nu e bine să intri fără o "călăuză", multe case au vara câte o cadă de baie în faţa porţii - care de fontă, care de tablă, fiecare cum a putut - toate înconjurate de maldăre de carton. Iarna proprietarii bagă aceste recipiente în curţi. 

În acest cartier de la marginea oraşului, poreclit "India", locuieşte o comunitate de ţigani spoitori, care se ocupă cu reciclarea materialelor strânse de la groapa de gunoi Glina, sau de oriunde se pot colecta reciclabile. În căzile cu pricina este spălată hârtia adunată cu mult chin - care chin, pentru a fi înţeles, trebuie văzut.

Dimineaţa, în jurul fiecărei maşini de gunoi care îşi goleşte conţinutul la groapa Glina, stau la pândă câte un grup de ţigani, un stol de pescăruşi şi unul de ciori. Competiţia lor are loc în special în jurul maşinilor care vin de la fabricile de biscuiţi, mezeluri sau pâine. Cei mai rapizi sunt pescăruşii, care nu se tem nici de prezenţa oamenilor. Acestia din urmă au însă mai multe ţinte decât păsările: în afară de pâinea şi carnea pe care le strâng pentru porci sau, de cele mai multe ori, pentru consum propriu, îi interesează orice obiect metalic, sticlă, recipiente din plastic sau hârtie de toate tipurile. Desigur, oficial groapa Glina este închisă acum pentru ecologizare, dar neoficial este o extraordinară sursă de bani.

O familie de căutători în gunoaie - de obicei un adult şi doi, trei copii - poate strânge cam 100 de kilograme de carton reciclabil pe zi. Cei care cotrobăie prin mizeria oraşului sunt de obicei femei şi copii, aduşi dimineaţa în căruţe de bărbaţii care pleacă apoi către alte treburi. Seara vin să încarce ceea ce au adunat familiile lor, apoi pleacă pe căi ocolite către casă. Nu au voie să circule pe drumurile publice cu căruţa. Riscă să îşi piardă atelajele.

Cuvântul "puşcărie" 
s-a născut în Piaţa Unirii

Înainte de 1989 erau puţini cei ce se ocupau exclusiv cu deşeurile. Ceauşescu i-a băgat în fabrici. După revoluţie, locurile de muncă au dispărut şi au trebuit să se reorienteze. Şi-au cumpărat căruţe şi cai şi s-au apucat de reciclabile. La vremea respectivă deşeurile de hârtie erau aruncate cam peste tot prin Bucureşti şi erau destul de curate. Nu trebuia decât să le facă balot şi să le predea. Cu timpul, bucureştenii au început să se civilizeze, să nu mai arunce gunoaie care pe unde le vine, autorităţile locale au început şi ele să-şi mai facă datoria, iar ariile de acţiune ale căutătorilor de gunoaie s-au restrâns către gropile autorizate. Aici însă hârtia este foarte murdară, nici o fabrică de reciclare nu o primeşte în starea în care se află. Acesta a fost motivul pentru care în faţa porţilor au apărut căzile în care deşeul din celuloza este spălat, bucată cu bucată. De regulă se lucrează în grup, în sensul că fiecare familie îşi aduce marfa, o spală, o balotează şi o păstrează în curte până când şi vecinii au strâns suficient carton. Intermediarul nu vine decât atunci când are de ridicat o cantitate mare, de regula un camion.

Dincolo de activitatea ei cotidiană, această comunitate de ţigani, care numară aproximativ 400 de suflete, nu este una oarecare. "Din câte am auzit de la bătrâni, când eram copil, cei mai mulţi au venit aici de la Obor. Încă mai trăieşte o ţigancă bătrână care ştie o poveste despre unii de-ai noştri, care erau răi, tăiau oameni şi erau cu stăpânirea. Foarte demult...", spune Nanu Ferdică, unul dintre liderii comunităţii, un fel de bulibaşă al acestor spoitori. Ei sunt de fapt o ramură a urmaşilor călăilor ţigani din Bucureşti, care au apărut în Capitala Ţării Româneşti în secolul XVII - XVIII, odată cu termenul "puşcărie". Despre ce este vorba?

Cuvântul "puşcărie", savuros şi sinistru, s-a născut în inima Bucureştilor, la începutul secolului al XVII-lea, între Curtea Domnească şi actualul Bulevard I.C. Brătianu, în apropierea Hanului Manuc. Aici, domnitorul Constantin Brâncoveanu a ridicat, în anii de sfârşit ai secolului al XVII-lea, un depozit de armament. Iniţial, clădiera s-a numit Turnul Pulberăriei şi era folosită exclusiv pentru depozitarea prafului de puşcă şi, desigur, a puştilor armatei domneşti. În timp, unele spaţii ale acestui turn au început să fie folosite ca loc de detenţie a celor reţinuţi de autorităţi pentru culpe minore: hoţi de buzunare, neonorarea unor datorii, încălcarea unor proprietăţi etc. Era mai mult un loc de detenţie pasager, un arest, înainte ca cei vinovaţi să fie pedepsiţi pentru faptele lor. La acea vreme, detenţia nu era considerată o pedeapsă în sine. Autorităţile impuneau legea prin bătaie, mutilare, decapitare sau muncă silnica, în special în ocnele de sare. De unde şi cuvântul "ocnaş". Spre deosebire de infractorii mărunţi, de drept comun, deţinuţii periculoşi, în special trădătorii, adică deţinuţii politici ai vremii - boierii care nu ascultau de domnitor sau care încercau să uneltească împotriva sa - erau închişi în celule special amenajate în beciurile Curţii Domneşti.

Partea desprinsă de corp 
era bătută în cuie pe garduri

La 1770, Turnul Pulberăriei este trăznit şi ia foc. Se pare că incendiul a fost unul de proporţii, deoarece este menţionat în scrierile epocii. În acest document clădirea este numita "Puşcărie Domnească". Este pentru prima oară când acest cuvânt apare în limba română. Tot în hrisoave se arată că pulberăria era deja un loc de detenţie în adevăratul sens al cuvântului, adică se lărgise şi se îmbogăţise cu noi celule. Totodată, a fost ridicată şi o cazarmă lângă "puşcărie", pentru trupele de arnăuţi. Istoricii consideră că noţiunea de "puşcărie", nu putea apărea brusc, la 1770, ci a existat încă din perioada lui Brâncoveanu, dar a apărut menţionată doar în momentul în care locul a fost legat de un eveniment ieşit din comun. Încă de la început, termenul a fost folosit pentru a defini "depozit de muniţie", dar şi pentru "loc de detenţie".

În documente sunt descrise, cu lux de amănunte, şi pedepsele aplicate puşcăriaşilor în actuala Piaţă Obor, pe un podium special amenajat. Osânditul era urcat într-o căruţă fără coviltir, chiar în faţa "puscăriei" şi dus încet pe actuala Cale a Moşilor cu o pancartă de gât, un fel de etichetă din lemn, pe care scria infracţiunea: tâlhar, criminal, violator, călpuitor etc. Aceştia din urmă erau falsificatorii de bani care turnau monede cu un grămaj mai mic de metal pretios. Călpuitorii erau foarte aspru pedepsiţi de autorităţi.

Osândiţii erau "munciţi" 
de călăi la Obor

Ajuns în Obor, osânditul era dat jos din căruţă şi "muncit" - adică i se aplica pedeapsa, corecţia. Sancţiunile erau foarte sângeroase, de la bătaia cu biciul, la mutilări sau decapitări, după Codul Penal bizantin. În general, hoţiilor li se tăia mâna, iar violatorilor, penisul. După execuţie, partea de corp desprinsă era bătută în cuie pe gardurile din preajmă şi ţinută acolo câteva zile, pentru ca mulţimea să vadă că nu este bine să încalci legile. Chiar şi tigvele celor decapitaţi erau pironite pe uluci. Toate execuţiile erau publice.

La un moment dat bucureştenii au refuzat să-şi mai mânjească mâinile cu sânge, iar din lipsă de călăi, autorităţile au apelat la câteva familii de ţigani. Acestea au acceptat slujba şi s-au stabilit în zona Obor. Până spre epoca modernă a României, când aceste execuţii dispar, meseria de călău a fost exclusiv ţigănească.

Urmaşii călăilor de la Obor trăiesc

în cartierul "India", fostă "23 August"

Despre acele familii de călăi există unele amintiri, desigur palide, ale comunităţii de ţigani spoitori din actualul cartier "India", din spatele uzinei "23 August". Fie că sunt de-ai lui Dolar, Sandu, Danciu sau Nanu Ferdică, aceştia ştiu că se trag din clanurile de la Obor şi, ceea ce este foarte interesant, încă mai au o legendă despre nişte strămoşi ai lor care ar fi fost grozav de sângeroşi. Totodată, este una din puţinele comunităţi de romi orăşenizaţi care mai păstrează urme ale cutumelor tradiţionale, judecatele ţigăneşti, cunoscute sub numele de "staboare". În realitate, judecata ţigănească se numeşte "cris" în toate dialectele romanes. În această ordine de idei, ţiganii sunt exclusivişti, la "împărţirea dreptăţii" nu au voie să asiste decât ţiganii de ţiganie. Aceştia nu sunt corciţi cu români, spre deosebire de ţiganii de vatră, care au părăsit obiceiurile strămoşilor lor. Românii get-beget nici atât nu au ce căuta într-o judecată "cris". Cel puţin aşa se întâmplă la "urmaşii călăilor".

Revolta "spălătorilor de hârtie"

        

Casele lor, în general îngrijite, fără "turnuleţe", sunt intercalate din loc în loc de case ale unor familii de români. Se întâlnesc pe stradă, discută amabil, par să se înţeleagă bine, dar casele românilor au garduri mult mai înalte decât ale ţiganilor - garduri care dau senzaţia de fortăreţe.

Ţiganii o duc prost. Iar starea generală din ultimii ani este foarte încordată în comunitatea lor. Pe de o parte nu mai au voie să iasă cu atelajele pe stradă sub nici o formă, pe de alta parte preţul deşeurilor de hârtie a scăzut foarte mult. Pentru a fi tabloul întreg, au apărut şi indivizi care nu le mai dau voie ţiganilor la groapă până nu strâng mai întâi, pentru "barosani", o anumită cantitate de deşeuri. Este un fel de dijmă pe produsele de la groapa de gunoi. Din câte lasă să se înţeleagă cei din "India", din cauza acestor "chiaburi ai deşeurilor", situaţia este deja explozivă.

"Poliţia ne hăituieşte, lumea ne hăituieşte, noi ce să facem, să murim? Bătrânii mai sunt cum sunt, dar cei tineri sunt din ce în ce mai violenţi. Că de ce creşte <infracţionalitatea> la ţigani? Păi staţi să vedeţi ce o să facă ţiganii din cauza săraciei..." 

Convulsii sociale generalizate în Capitală, pe tema romilor, nu ar fi ceva neaşteptat pentru oficialităţi. Un studiu al Primăriei Sectorului 5, realizat între anii 1998-1999, spunea că, din cauza creşterii infractionalităţii în rândul etniei romilor, ar trebui să ne aşteptâm în Bucureşti la amplificarea fără precedent a unui fenomen numit "terorism social" şi, implicit, la explozia unei revolte interetnice. Studiul vorbeşte şi despre o anumită lipsă de compatibilitate culturală dintre români şi ţigani.

Mai mult, în Planul de Analiză a Riscurilor în Municipiul Bucureşti (PARMB), apărut în 2010, se vorbeşte, la capitolul trei, despre potenţialele catastrofe sociale care ameninţă oraşul, determinate de incertitudini şi de sărăcie. PARMB: "Prin riscuri sociale se înţeleg evenimente majore care afectează un mare grup uman şi care au consecinţe sociale cu potenţial catastrofic sever". Autorităţile se tem de o posibilă răscoală în Bucureşti.

Ceea ce îngrijorează este faptul că "riscul social" în Capitală este pus de specialiştii de la Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă alături de cutremure, inundaţii sau epidemii, adică tensiunile acumulate în plan social sunt atât de mari, încât pot deveni catastrofale. Se subliniază faptul că în acest context masele sunt foarte uşor de manipulat, de orientat către acte de tip terorist. Concluzia: "Putem aprecia că, la nivelul Bucureştiului, riscul social este foarte mare".

Secretele unui stabor

Este nevoie de o călăuză, omul care ne-a negociat "intrarea", deoarece în această intimitate a comunităţilor ţigăneşti, cum este "împărţirea dreptăţii", nu pot pătrunde decât ţiganii de ţigănie. Aceştia nu sunt corciţi cu români, spre deosebire de ţiganii de vatră, care s-au lăsat de obiceiuri. Despre "feteţe palide" nu mai vorbim, albii nu au ce căuta într-o judecată "cris".

Momentul justiţiar se petrece chiar în curtea judecătorului, într-o margine de Bucureşti, într-un clan de spoitori. O curte fără iarbă. Dă impresia că ar fi trecut pe acolo lăcustele. Orătanii nu există, ci doar câini, bineînţeles. Casa este mare, îngrijită, fără "turnuleţe", construită înainte de 1989.

Posibilitatea de a asista la o judecată ţiganească a fost îndelung negociată şi nu s-a dat voie "feţelor palide" decât să stea în casă, în aşa fel încât să nu fie văzute de asistenţă. Doar să asculte. Adunarea are loc mai târziu decât fusese anunţată. Răbdare şi tutun, paziţi de o ţigancă amabilă, care ne povesteşte cum se fac fustele plisate. În Bucureşti există doar trei croitori care fac asemenea fuste pentru ţigănci, la comandă.

Aflăm că a început procesul în momentul în care în curte se aude un monolog extrem de aprins. Ne uităm pe geam, discret, şi vedem că cel ce a început monologul ţipă de i se umflă ochii din cap. Este lăsat să se descarce apoi se întretaie alte voci, nu cu mult mai rezervate. Aceasta a fost doar încălzirea, deoarece în câteva minute se declanşează o gălăgie generală. Grupul este adunat în cerc, fiecare aşezat pe unde poate. Unii stau şi în picioare. În casă fumăm ţigară de la ţigară şi tăcem mâlc.

După aproximativ o jumătate de oră, grupul oboseşte şi începe să comunice în mod sistematic, în sensul că se vorbeşte pe rând. Între timp, puradeii se fâţâie de colo-colo. Ei au fost lăsaţi în grija adolescentelor de 11-12 ani, care sunt pe cale de măritiş. Unele sunt chiar măritate. Spre deosebire de baieţii de aceeaşi vârstă, care afişează o gravitate de parcă ar fi trecut de la adolescenţă direct la bătrâneţe, fetele au o privire jucăuşă, fericită, uneori uşor "drăcoasă". Privire care se va stinge însă repede, după primul copil.

Un român intră în curte şi se strecoară sfios pe lângă grupul de ţigani. Are treabă cu o pirandă care nu participă la judecată, e undeva în spatele casei. Ţiganii se fac că nu îl observă, cu o uşoară undă de dispreţ pe faţă. Călăuza avea dreptate. Judecata ţigănească e oarecum secretă. Ceea ce îndeobşte cunoaştem sub denumirea de "stabor", e de fapt o instituţie cu caracter închis, cu legi foarte clare, doar pentru ţigani. După un timp se face linişte, iar un bătrân însoţit de doi bărbaţi în jur de 35 de ani intră în casă, într-o cameră separată. După zece minute ies şi spun ceva. Cu un sfert de oră înainte de apusul soarelui judecata ia sfârşit. A fost vorba despre o neînţelegere privind o sumă de bani, pe care partea intimată o datora contestatarului pe o chestiune de pătare a onoarei. Una dintre ţigănci fusese bănuită de adulter de către socrul ei. Faptul că socrul respectiv a vorbit despre acest lucru cu o terţă persoană iar tatăl fetei a aflat, a declanşat judecata. Socrului, acuzat de calomnie, i s-au cerut dovezi privind adulterul. Nu a avut. Judecatorul l-a amendat cu 300 de lei pe care trebuie să-i plătească, până la sfârşitul săptămânii, tatălui fetei, adică cuscrului. Onoarea este lucru mare între ţigani. Cei prezenţi îşi strâng mâinile şi pleacă care încotro. Sunt liniştiţi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ulterior aflăm de la "călăuză" că o judecată nu e chiar aşa de simplă cum pare la prima vedere. Cel care vrea judecată trebuie mai întâi să găsească un judecător. De regulă se caută un bătrân cunoscut ca fiind de o moralitate deosebită, cum ar fi, în Bucureşti, Dolar, Sandu, Danciu, sau Nanu Ferdică, judecători de primă mână. De multe ori se apelează la "instanţe" celebre din alte localităţi, pentru a se evita orice fel de umbră de îndoială asupra actului justiţiar. Dacă una din părţi consideră necesar, poate cere judecătorilor jurământ că vor da un verdict drept.

Interesant este că la ţiganii de ţigănie nu există "bulibaşă". Acest termen nou ar vrea să desemneze o persoană puternică, adică cu mulţi bani. Ţigănia nu are un lider în adevăratul sens al cuvântului. Sunt liberi, îi unesc doar sărăcia şi datinile. Singura instituţie de care ascultau orbeşte este "cris" sau "staborul".

Judecătorul percepe o taxă, după posibilităţile materiale ale celui ce îi solicită serviciile, apoi stabileşte o dată, o oră şi un loc pentru judecată. În funcţie de gravitatea cazului, trebuie să participe între unul şi trei judecători. Judecata se săvârşeşte ziua, de obicei la prânz, cu participarea comunităţii, cine vrea. Dacă judecata nu se termină până la apus, cazuri destul de rare, se suspendă pentru a doua zi şi se reia de unde a rămas. Nu se notează nimic, deşi sunt acum destui ţigani care ştiu carte. Judecătorul trebuie să fie un om cu o memorie bună, respectiv nu trebuie să se facă de ruşine şi să uite vreun detaliu al judecăţii. În memoria comunităţii există un singur caz, extrem de complicat, în care judecătorii au avut nevoie de "grefier".

La o judecată vorbeşte întâi acuzatorul, apoi martorii acuzatorului. Urmează aparărea şi martorii acesteia. Se poate însă şi fără martori. Dacă un ţigan acuză, sau se apară, prin jurământ, judecătorul îi dă dreptate imediat. Jurământul în proces e o dovadă incontestabilă. Este pus însă în joc foarte rar. Ţiganii se tem de jurământ în general, cu atât mai mult de jurământul în "stabor". Mai ales că se petrece în faţa comunităţii. Dacă unui ţigan care a jurat i se întâmplă ulterior vreo nenorocire, se spune imediat că a jurat strâmb şi îşi face toată familia de ruşine. Formulă de jurământ: "Sunt 5 posturi într-un an, să nu le-apuc eu şi copiii mei, Dumnezeu să mă pedepsească ca pe X (şi se spune numele celui care se presupune că a jurat strâmb - n.n.)". Înainte de jurământ respectiva persoană trebuie să se debaraseze de orice metal pe care l-ar avea asupra lui, cuţite, inele, lănţisoare etc. Se consideră că metalul anulează forţa jurământului, ca un paratrăsnet. Cel care poartă metal şi jură strâmb nu păţeste nimic.

Tot la capitolul jurământ, trebuie spus că ţiganii nu jură pe biblie şi nu se înghesuie să jure pe icoane. În general se jură pe lumânări, pe mormântul unui ţigan decedat de curând, pe un os de om sau pe untură de porc. Această untură de porc este considerată, în acest caz, un lucru păcătos. Probabil o rămăşiţă a unor tradiţii asiatice originare, unde porcul nu se mânâncă, fiind considerat animal spurcat. Pe lumânări sau untură se jură astfel: "Aşa cum se topeşte lumânarea sau untura, aşa să se topească zilele mele dacă...". Sunt şi cazuri în care judecătorul, sau judecătorii, au un dubiu asupra unei declaraţii, situaţie în care respectivul este pus să jure. "Zi să..." şi îi explică ce sa zică. Asemenea cazuri sunt excepţionale.

După ce audiază pe toată lumea, judecătorii aleg dintre cei de faţă un număr de asistenţi şi se retrag cu aceştia la dezbatere. După ce îi întreabă ce părere au, judecătorii deliberează. Pedeapsa se dă exclusiv în bani. Dacă cel vinovat este sărac, plăteşte mai puţin, dacă e bogat, plăteşte din greu. În general judecătorii trebuie să aplaneze situaţiile conflictuale care pun în primejdie unitatea grupului. Cel mai vinovat e considerat autorul moral al încălcării datinilor. Spre pildă, dacă un ţigan surprinde o neregulă gravă şi o face publică în comunitate, iar în urma acestui denunţ un alt ţigan îşi răneşte semenul la nervi, denunţătorul este considerat vinovat, chiar dacă ceea ce a spus el a fost adevărat. În cazuri mai speciale, cel care se consideră nedreptăţit poate face "apel" la o altă instanţă ţigănească.

Legea ţigănească nescrisă face abstracţie de existenţa altor etnii. Ţiganii nu au voie să se fure între ei, de pildă. Despre restul omenirii nu se vorbeşte. Este adevărat însa că în ultimul timp au apărut tot mai multe nemulţumiri, deoarece s-a ivit posibilitatea coruperii judecătorilor ţigani de către clanurile care s-au îmbogaţit peste măsură. După ce vor dispărea bătrânii judecători, care nu se tem să dea o sentinţă dreaptă, chiar în defavoarea unuia puternic, nu se ştie ce se va alege de această tradiţie nescrisă.

Luat la o plimbare prin ţigănie şi întrebat cum priveşte el dreptatea, "venerabilul" Nanu Ferdică zâmbeşte. Strada este plină de mormane de cartoane strânse pentru vânzare şi căzi în care cartoanele sunt prespălate.

"Cam asta e dreptatea. Să vină cei de la primărie la noi, pe stradă, să o cunoască." La un moment dat apare o ţigancă supărată foc, din motive necunoscute: "Să plece, n-au ce căuta aici". "Lasă, fa, oamenii în pace, e de la ziar!". "Şi ce dacă, să-şi vadă de treabă. Să plece."

Legile nescrise ale ţiganilor:

- Să nu omori un alt ţigan.
- Să nu loveşti un alt ţigan.

- Să nu furi de la un alt ţigan.

- Să nu pârăşti un alt ţigan.

- Să nu iei nevasta unui alt ţigan.

- Să nu minţi un alt ţigan.

- Să nu calomniezi un alt ţigan.

- Să nu juri strâmb în faţa unui alt ţigan.

- Ţiganca să nu treacă prin faţa unui ţigan, ci numai prin spatele acestuia, pentru că îi face rău şi plăteşte.

- Ţiganca să nu treacă prin faţa unui animal copitat (vacă, oaie, cal, capră) pentru că îi face rău şi îi plăteşte stăpânului animalului.

- Să respecte decizia judecătorului.

Despre modul de convieţuire cu alte etnii, legea ţigănească nu spune nimic. Ce se va întâmpla? Rămâne de văzut...

Ioana Golea