Istoria tezaurelor româneşti, de la agatârşi, la mareşalul Antonescu

Bogăţiile lui Decebal au generat o criză economică în Imperiul Roman

Compania Roşia Montană Gold Corporation s-a angajat să exploateze un zăcământ aurifer din Apuseni. Povestea este cunoscută. Afacera se roteşte în jurul unor cifre astronomice: opt milioane de uncii de aur (aproximativ 248,8 tone), la care se adaugă 1.600 de tone de argint. Valoarea în bani: 7,2 miliarde de dolari. Nu discutăm aici legalitatea tranzacţiei. Plecând de la Roşia Montană, urmărim altceva: poveştile aurului din România!

Inflaţia este un dezechilibru major al economiei unei ţări, sau unei entităţi economice, reprezentat de o creştere generalizată a preţurilor şi de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naţionale. Acest lucru nu s-a întâmplat pentru prima oară în societatea modernă, cum ar fi de aşteptat, ci în imperiul roman, cu aproape 2.000 de ani în urmă. Împăratul Traian a jefuit din Dacia mai mult aur decât se aştepta şi a provocat prima inflaţie mondială, adică a scăzut puterea de cumpărare a metalului preţios în interiorul imperiului.

Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului trebuie să ne întoarcem în timp...

Cele mai vechi bijuterii de aur descoperite până acum provin din Balcani, în arealul fostelor neamuri pretracice. În apropierea oraşilui Varna, din Bulgaria, a fost descoperit un tezaur vechi de 6.500 de ani. La Moigrad, judeţul Sălaj, România, a fost descoperit un idol de aur vechi de 5.500 de ani.

Populaţiile balcanice, în general, şi cele de pe teritoriul ţării nostre, în special, au fost mai mereu menţionate în antichitate ca iubitoare de aur. Neamul dacic al agatârşilor, sau dacii ardeleni, a fost localizat de Herodot la izvoarele râului Maris (Mureş). Herodot îi aminteşte pe agatârşi în conflict cu sciţii, fapt ce se opune clar ipotezei moderne care îi consideră o ramură a sciţilor. Legenda transmisă de Herodot, spune că Skytes şi Agathirsos erau fii legendari ai lui Heracles. Faţă de ceilalţi traci, agatârşi aveau unele trăsături aparte, cum ar fi gingăsia, bogăţia în aur şi proprietatea comună asupra femeilor. Aristotel menţionează că la agatârşi legile se cântau, pentru a fi invăţate pe dinafară.

Tracii, aliaţi ai troienilor, erau toţi îmbrăcaţi în aur, aveau chiar şi arme din aur, precum zeei, după cum îi pomeneşte Homer în Iliada. De aceea au şi luat bătaie de la greci, care aveau arme din bronz, mult mai dure, mai rezistente decât cele din aur. Aşa a căzut Troia...

Bogăţia în aur le-a mai jucat o festă tracilor, de data aceasta ramurei nordice, adică dacii. În plină ”foame de bani„, împăratul Trian atacă Dacia şi o cucereşte, într-un război care a durat 6 ani, pentru a o jefui de aur.

Înfrângerea regelui Decebal şi cucerirea Daciei de către împăratul Traian, în anul 106, a însemnat aducerea la Roma a unei prăzi de război inimaginabile chiar şi pentru zilele noastre. Conform istoricului Dio Cassius, dar şi medicului personal al împăratului, Criton, legiunile romane au adus din Dacia 165, 5 tone de aur şi o cantitatea dublă de argint, 331 de tone. Doar aurul găsit de romani prin trădarea generalului dac Bicilis, ar valora, în ziua de azi, peste 4,6 miliarde de euro.

Bogăţia imensă căzută în mâinile sale, i-au permis lui Traian să amâne cu câţiva ani declanşarea crizei economice în Imperiul condus de el. Mai mult decât atât, împăratul a luat şi alte măsuri nemaiîntâlnite până atunci: a organizat, timp de 123 de zile, jocuri şi lupte în care au fost angrenaţi 10.000 de gladiatori, a suprimat toate datoriile, a scutit toţi contribuabilii de impozitul pe un an întreg, a dăruit fiecărui cap de familie romană câte 650 de dinari (o sumă ce echivala cu preţul câtorva sclavi buni). În plus, a mutat un deal întreg, pe locul acestuia fiind ridicată faimoasa Columnă a lui Traian, a construit numeroase edificii şi monumente şi a secat mlaştinile din jurul capitalei imperiale.

Afluxul de metal nobil a dus practic la prima prăbuşpire a preţului aurului din istoria omenirii, cursul preţului acestui metal scăzând vertiginos, cu aproape o zecime pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Astfel, Traian s-a văzut nevoit să facă, în 107, o reformă monetară, prin devalorizarea monedelor de aur şi de argint, iar prefectul Egiptului, parte a imperiului în acea vreme, a modificat oficial paritatea dintre cele două metale.

”Creştera producţiei de aur a Imperiului roman – estimată la circa 10 tone de aur pe an – prin exploatarea minelor din Dacia, a generat şi ceea ce în termeni actuali ar putea fi numit prima inflaţie din istoria omenirii. Tot de Dacia Romană este legată şi prima menţiune din istorie, în anul 162 d.Hr., despre un împrumut cu dobândă în monede de aur. Este vorba de o plăcuţă ceramică descoperită la Roşia Montană, în care sunt stipulaţi termenii împrumutului unei sume de 60 de dinari cu o dobândă de 1% pe lună, tranzacţia fiind încheiată în prezenţa a doi martori şi girată de o a treia persoană”, ne-a spus profesorul universitar Gheorghe Popescu, expert în mineritul aurului.

Şi acum să facem un salt în timp, de 1.400 de ani. Descoperirea Americii la 1492 a reprezentat un moment important nu numai în istoria omenirii, ci şi în cea a exploatării aurului, în zăcămintele din Mexic Columbia şi Brazilia. Exploatări uriaşe existau deja în Africa de Vest. Cu toate acestea, la anul 1.600 din minele de aur ale Munţilor Apuseni şi din zona Baia Mare se extrăgea aproxiamtiv 20% din producţia mondială de aur – sunt date statistice ale specialiştilor în domeniu.

Istoria aurului din România nu se opreşte însă aici...

Războiul de Independenţă

a fost finanţat cu aur dacic:

tăbliţele de la Sinaia

 

 

În 1875, Carol I hotărăşte să construiască o reşedinţă a casei regale. Acesta va fi Castelul Peleş din Sinaia.
În timpul excavaţiilor pentru clădire, s-a descoperit un tezaur din mai multe table scrise în relief, cu dimensiuni de aproximativ 10x15 centimetri, cu grosimi variabile, şi alte obiecte din aur, în greutate totală de aproximativ 1.500 de kilograme. Plăcile erau acoperite cu inscripţii ciudate, cu figuri umane şi animaliere. Curioase erau semnele scrierii necunoscute de pe unele plăci, precum şi amestecul de litere greceşti şi latine de pe celelalte. În acel moment România se pregătea să-şi câştige independenţa, intrând în război, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman.
Regele Carol I se consultă cu premierul Lascăr Catargiu şi cu mai mulţi istorici români de marcă, printre care Alexandru Xenopol şi Dimitrie Onciul. Se ajunge la concluzia că tezaurul trebuie privit ca pe o sursă de bani într-un moment de mare cumpană pentru ţară. Acesta este cedat regelui Carol I, care îi face copii în plumb la fabrica de cuie din Sinaia, cu ajutorul patronului Emil Costinescu, depozitează copiile la Mănăstirea Sinaia şi în Castelul Peleş şi topeşte originalele din aur. Cu banii utilează armata, care se pregătea de război. În 1948, după abdicarea regelui Mihai, plăcile sunt ridicate de la Peleş şi depozitate, fără a fi înregistrate, în Institutul de Arheologie Vasile Parvan din Bucureşti. Tot atunci, profesorul Ioan Nestor recomandă Marioarei Golescu publicarea plăcuţelor de plumb. Le fotocopiază cu ajutorul inginerului Dan Romalo, face un studiu, dar nu publică nimic.
În 1973, un cercetător de la Muzeul Ţăranului Român publică tot ce se ştia despre subiectul tăblitelor de la Sinaia.
Tot în anii '70, Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă Comitetul Central al PCR devine extrem de interesat de subiect. O echipă de specialişti primeşte ordin să descifreze scrierea până la 14 iulie 1978. Rezultatul muncii lor a rămas necunoscut.
Abia în 2003, Dan Romalo tipăreşte o carte despre tăbliţele de la Sinaia. Puse cap la cap, acestea reprezintă o istorie a Daciei, din străvechime până la Decebal. Apoi, izbucneşte un scandal în mediile academice pe această temă. Oficial, se spune că toate sunt falsuri realizate dintr-un patriotism exacerbat.
Dacologii, dimpotrivă, afirmă că sunt copii ale unor originale. Începe o investigaţie privată în această chestiune. Sunt alese 35 de plăcuţe, care sunt testate în 2004, la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei din Bucureşti. Rezultatul: piesele sunt alcătuite din plumb, specific aceluia tipografic de secol XIX. Adică obiectele au fost turnate în urma cu 120 - 130 de ani. Lucrurile încep să se clarifice.
În urma descifrării unor nume de pe tăbliţe, scrise în greacă şi latină, se ştie azi că placa numărul 21, de exemplu, reprezintă planul cetăţii Sarmizegetusa de pe vremea lui Burebista. Se mai ştie că pe placa numarul 84 este tot cetatea Sarmizegetusa, dar de pe vremea lui Decebal. Plăcile cu aceste harţi au fost turnate în secolul XIX, conform testărilor fizice, iar datele arhitecturale sunt identice cu ceea ce s-a descoperit la Grădiştea, în secolul XX. Dar era imposibil ca în secolul XIX cineva să ştie ce se va descoperi în veacul următor şi să reprezinte aceste date din viitor pe nişte plăci din plumb!

„Dacă sunt copii ale unor originale, trebuie cercetate, pentru că pot face lumină asupra unei perioade a istoriei noastre despre care ştim foarte puţin, inclusiv despre limba dacilor, care, din câte se pare, era apropiată de latină. Dacă sunt falsuri, trebuie studiate pentru a se lămuri acest lucru. Vreau să spun că nu există nici un indiciu că ar fi falsuri, dar nimeni nu doreşte să cerceteze cu seriozitate aceste obiecte. Nici măcar nu sunt înregistrate oficial, de parcă nici nu ar exista pentru istoricii din ţara noastră. Eu sunt doctor în lingvistică şi am fost cercetător în Academia Română. A trebuit să demisionez, din cauză că susţin teza autenticităţii scrierii de pe tăblitele din plumb. Ce făcea regele Carol I cu aceste falsuri la curtea sa? Cine s-a chinuit să realizeze 200 de inscripţii doar de amorul artei? E o zonă ocultată şi nu înţeleg de ce”, ne-a spus Aurora Peţan, unul dintre cei mai îndărătnici adepţi ai necesităţii studierii acestor plăcuţe ciudate.

„Există o dispută ştiinţifică în legătură cu aceste artefacte. Ele sunt în acest moment piese de patrimoniu, ca toate colecţiile din institut. Eu tind să cred că sunt falsuri, deoarece în 1916 nu au fost trimise în Rusia, cu celelalte obiecte de patrimoniu din tezaur, iar armatele de ocupaţie de după 1916 nu şi-au manifestat nici ele interesul pentru aceste tăbliţe”, a spus Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie Vasile Pârvan din Bucureşti.

Tezaurul de la 1917

În 1914 a început primul război mondial. În august 1916 Carol I moare, iar România ia decizia participării la conflagraţie alături de Antantă. Dar eram slab înarmaţi, bazându-ne, ca şi astăzi, mai mult pe tratatele cu marile puteri decât pe propriile tunuri. Deşi campania a debutat favorabil, prin pătrunderea trupelor române în Transilvania, în scurt timp, trupele germane, austro-ungare şi bulgare au preluat iniţiativa ocupând, în toamna aceluiaşi an, Dobrogea, Oltenia şi Muntenia, conducerea României fiind nevoită să mute capitala ţării de la Bucureşti la Iaşi. În luna noiembrie, s-a decis şi mutarea sediului Băncii Naţionale a României, inclusiv tezaurul, la Iaşi.

Din cauză că trupele austro-ungare înaintau, la 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri aprobă transferul tezaurului în Rusia, spre păstrare, până la terminarea conflagraţiei mondiale. Tezaurul care urma să ia drumul Moscovei era compus din: acte, documente, manuscrise , monede vechi, tablouri, cărţi rare, odoarele mănăstireşti din Moldova şi Muntenia (printre care şi osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir), arhive, depozite, colecţii ale multor instituţii publice şi particulare, acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit, dar şi aur, în cea mai mare parte proprietate a Băncii Naţionale a României. Bunurile au fost încărcate într-un tren cu 24 de vagoane care a dus tezaurul în beciurile Kremlinului, unde se afla şi tezaurul Rusiei. Valoarea declarată a bunurilor româneşti din acel tren era de 1.594.836.721,09 lei (la valoarea leului de atunci - n.r.) din care aur efectiv în valoare de 574.523,57 lei, arhivă evaluată la 500.000 de lei, iar restul, adică 1.593.762.197,52 lei, erau obligaţiuni, titluri de credit, tablouri, cărţi rare etc. În 1917, izbucneşte revoluţia bolşevică la Petrograd, comuniştii preiau controlul fostului stat ţarist, iar Rusia iese din război şi… confiscă tezaurul României. Imediat, Lenin începe să toace depozitele româneşti de la Kremlin. Conform documentelor aflate la Arhivele Naţionale din Bucureşti, în adresa nr. 116 din 16 ianuarie 1918, Lenin trimite următorul ordin: “Stimate tovarăşe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât alocarea sumei de 5.000.000 de ruble Colegiului suprem Ruso-Român pentru problemele României şi Basarabiei, cu amortizarea acestor sume din fondul românesc arestat la Moscova”. Cu alte cuvinte, îşi formau reţele de spionaj împotriva noastră cu propriii noştri bani. Între timp se termină războiul şi Regatul României se întregeşte cu Transilvania, Basarabia şi Bucovina. În 1921, guvernul de la Washington îl anunţă pe cel de la Bucureşti că pe piaţa aurului din Statele Unite au apărut piese cu marca tezaurului românesc depozitat la Kremlin. Adică sovieticii îşi făceau liniştiţi cumpărăturile din SUA, că bani aveau de la români. Începe scandalul internaţional, iar ruşii ne propun să le cedăm tezaurul contra recunoaşterii alipirii Basarabiei la România. Bucureştiul refuză propunerea şi cere insistent tezaurul.

În 1935, Uniunea Sovietică ne restituie, din tot ce aveam la ei, doar arhivele şi osemintele lui Dimitrie Cantemir.

În 1956 URSS ne restituie “Cloşca cu puii de aur”, un număr de piese din tezaurele bisericilor şi 1.350 de picture şi gravure. Cantitatea de aur restituită în acel moment cântărea 33 de kilograme.

În 1965, Ceauşescu merge la Brejnev, preşedintele de atunci al URSS, şi cere restul tezaurului din 1917. Brejnev se enervează şi spune că acel tezaur a fost plimbat prin toată Rusia şi s-a mai pierdut din el pe drum. Cităm: “O parte din aur a fost jefuit de armatele ţariste, care probabil l-au dat ţărilor străine”. Liderul sovietic a cerut insistent renunţarea la acest litigiu, spunând că, dacă dezgroapă el morţii, poate scoate România cu mari datorii faţă de URSS. Dar Ceauşescu nu s-a lăsat, iar litigiul a rămas deschis.

Tezaurul mareşalului Antonescu

În 1939, începe al Doilea Război Mondial, iar România se aliază cu Germania. Mareşalul Ion Antonescu încheie un pact cu Hitler, iar ţara noastră începe să vândă statului nazist diferite produse, în special grâu şi petrol, contra aur. În urma acestui comerţ, rezerva de metal preţios a Băncii Naţionale a României ajunge în 1944 la 244,9 tone, cea mai mare din toată istoria ţării noastre. În 1944, de frica invaziei sovietice, această rezervă uriaşă e ascunsă într-o grotă de la mănăstirea Tismana. Ea reapare în documente în februarie 1947, când este readusă la Bucureşti sub supravegherea armatei sovietice. După care se aşterne tăcerea până în 1953, când se consemnează că rezerva de aur a României este de 53,1 tone. Faţă de 1947 avem un minus de 191,8 tone. “Acest aur a fost luat de ruşi ca plată a datoriei de război”, a spus Adrian Vasilescu, consilier şi purtător de cuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale. Informaţia e infirmată însă de documente. Potrivit acordului sovieto-român pentru pagubele de război, semnat la Moscova în 16 ianuarie 1945, România a fost obligată să plătească URSS-ului, între 12 septembrie 1944 şi 12 septembrie 1950, 300 milioane dolari, adică 50 milioane dolari anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime şi fluviale, material mecanic şi feroviar etc.

Deci, cele aproape 200 de tone de aur de la Tismana nu au fost luate de ruşi ca despăgubire de război. Dar în ce mod? Surse din Ministerul de Externe al României susţin că acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adică în păstrare (cu de-a sila, desigur), iar România poate şi trebuie să pună problema recuperării acestui al doilea tezaur, de două ori mai consistent decât primul.

În 1995, statul român reia cererea de retrocedare a tezaurului “arestat” în 1917. Ulterior, se formează o comisie româno-rusă de istorici care să studiaze chestiunea, adică valoarea datoriei Rusiei faţă de România. Oficial trebuie să recuperăm 93,4 tone de aur, în valoare actuală de 2.668.000.000 de dolari din tezaurul trimis la Moscova în 1917. Despre celelalte bunuri ale acelui tezaur - acţiuni, obligaţiuni, titluri de credit etc., cele mai valoroase de altfel - nu se mai vorbeşte nimic şi nici despre cele aproape 200 de tone de aur luate de ruşi în 1947.

Comoara, pusă gaj pentru un împrumut la Bancorex

Problema tezaurului din 1917 a început să se reinflameze la Bucureşti în toamna anului  2008, când deputatul Marius Iriza l-a chemat în judecată pe Traian Băsescu pentru că nu a răspuns în timpul legal unei interpelări privind stadiul negocierilor dintre România şi Rusia privind tezaurul. Totodată, Iriza a solicitat Camerei Deputaţilor constituirea unei comisii care să urmărească aceste negocieri. “Printre altele, cer lămurirea implicaţiilor şi dedesubturilor operaţiunii Banca Fortuna S.A., cunoscut fiind faptul că, în anul 1995, respectiva bancă era abilitată de autorităţile ruseşti pentru tranzacţionarea retrocedării tezaurului. Doi: dacă documentele provenite de la Parlamentul Federaţiei Ruse privind intenţia de retrocedare a tezaurului României, predate în anul 1995 Băncii Naţionale, au fost folosite drept gaj colateral de către Bancorex pentru a putea atrage credite externe de până la valoarea de 1 miliard de dolari, prin intermediul cetăţenilor sirieni Zaher Iskandarani şi Omar Hayssam?”, ne-a spus deputatul Marius Iriza. Cu alte cuvinte, omul se întreabă dacă nu cumva pe baza documentului prin care ruşii îşi exprimă intenţia să ne retrocedeze tezaurul s-a făcut un împrumut, iar banii au fost păpaţi. Procesul este în derulare.

Să reluăm însă afacerea mai pe larg... În anul 1994, fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, a decis să-l trimită pe ambasadorul Traian Chebeleu la Moscova, cu intenţia de a redeschide această istorică temă a tezaurului din 1917. În toamna anului 1994, o delegaţie a Rusiei s-a prezentat la Bucureşti, la Preşedinţia României. Ruşii i-au comunicat lui Ion Iliescu că problema tezaurului nu poate fi soluţionată pe canale diplomatice, dar că ea ar putea fi mult mai uşor lichidată dacă s-ar accepta propunerea Kremlinului de a se începe o colaborare economică, comercială şi financiară între agenţi economici ruşi şi români, care să conducă - în primul rând - la retrocedarea celor 93,4 tone de aur către Banca Naţională a României (BNR).
Ruşii au alcătuit un pachet de 32 de proiecte economice private, din care 31 ar fi urmat să le atribuie agenţilor economici români, iar cel de-al 32-lea, intitulat “Componenta de metale preţioase”, adică tezaurul, ar fi revenit Băncii Naţionale a României. Pentru derularea proiectelor a fost înfiinţată „Banca Comercială Fortuna”. Aceasta avea trei roluri: pe de o parte, să deruleze, într-un cadru privat, tranzacţia de retrocedare a celor 93,4 tone de aur către BNR; pe de altă parte, să aspire averile bancherilor din Hong Kong, în măsura în care pe atunci se punea problema alipirii Hong Kong-ului la China şi foarte mulţi patroni din acea colonie a Angliei au primit invitaţia să investească în economia rusă, printr-o bancă agreată de Kremlin, dar care să fie situată totodată într-o altă ţară, respectiv în România; în acelaşi timp, Rusia voia să atragă prin “Fortuna” participarea ţării noastre la mai multe proiecte economice bilaterale. Partea română este de acord, iar “Banca Fortuna” ia fiinţă în 1995.
Parlamentul Federaţiei Ruse trimite şi un document privind intenţia de retrocedare a tezaurului Româ- niei. Acesta a fost predat BNR. Conform informaţiilor deputatului Marius Iriza, acest act a fost folosit drept gaj colateral de către Bancorex pentru a putea atrage credite externe de până la valoarea de un miliard de dolari prin intermediul cetăţenilor sirieni Zaher Iskandarani şi Omar Hayssam. Adică prin Bancorex au fost luaţi bani împrumut în contul tezaurului, banii au fost cheltuiţi, nu se ştie cum, iar Bancorex a dispărut.
În 1996, în mod straniu, BNR retrage licenţa Băncii Fortuna. Apoi problema tezaurului a îngheţat până în 2003. În schimbul celor 93,4 tone de aur pe care vor să le retrocedeze exclusiv prin canale private, adică nu de la stat la stat, ruşii impuneau şi multe contracte economice, printre care livrarea unui miliard de metri cubi de gaze naturale, direct de la Gazprom, la un preţ cu 40% mai mic decât cel importat de România la acel moment. Statul român a refuzat însă oferta şi a cerut retrocedarea oficială directă, lucru pe care ruşii l-au eliminat din calcul din start. Practic, s-ar părea că nu mai putem recupera tezaurul pentru că refuzăm oferta economică a Rusiei.

“Ce şanse avem să recuperăm cele 93,4 tone de aur? Este tezaurul nostru şi se recunoaşte acest lucru - asta este foarte important. Rusia este cooperantă, deşi informaţiile sunt destul de greu de aflat de la ei. Cât despre locaţia tezaurului, adică unde este păstrat, nimeni nu ştie nimic în acest moment”, a spus Adrian Vasilescu, consilier şi purtător d ecuvânt al guvernatorului Băncii Naţionale a României.

De la al Doilea Război Mondial şi până astăzi, cantitatea de aur deţinută de Banca Naţională a României a avut următoarea fluctuaţie:

Anul 1944: 244,9 tone, Anul 1953: 53,1 tone,

Anul 1969: 111 tone, Anul 1972: 64,4 tone,

Anul 1983: 118,7 tone, Anul 1987: 42,2 tone,

Anul 1997: 93,4 tone, Anul 2008: 107 tone.

Mihaela Golea

O viziune asupra ţigăniei

 Urmaşii călăilor de la Obor

Cuvântul "puşcărie" a apărut în Ţara Românească pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, în zona actualului Han Manuc. Tot cam pe atunci, domnitorii au trebuit să angajeze câteva familii de ţigani pe post de călai, din cauză că bucureştenii au refuzat să mai practice această îndeletnicire. Acei ţigani s-au aşezat în zona Obor, locul de execuţie al osândiţilor. Unii dintre urmaşii lor formează astăzi clanul spoitorilor din cartierul "India" (cu accent pe a doua silabă), în spatele uzinei "23 August" şi se ocupă cu reciclarea materialelor, în special hârtia. Din cauză că fiecare curte de ţigan de aici are o cadă în faţa porţii, unde spală celuloza refolosibilă adunată de la gunoi, urmaşii călăilor din Bucureşti sunt supranumiţi "spălătorii de hârtie".

De vreo zece ani, pe strada Colonel Iosiv Alb din Bucureşti, în spatele uzinei "23 August", unde nu e bine să intri fără o "călăuză", multe case au vara câte o cadă de baie în faţa porţii - care de fontă, care de tablă, fiecare cum a putut - toate înconjurate de maldăre de carton. Iarna proprietarii bagă aceste recipiente în curţi. 

În acest cartier de la marginea oraşului, poreclit "India", locuieşte o comunitate de ţigani spoitori, care se ocupă cu reciclarea materialelor strânse de la groapa de gunoi Glina, sau de oriunde se pot colecta reciclabile. În căzile cu pricina este spălată hârtia adunată cu mult chin - care chin, pentru a fi înţeles, trebuie văzut.

Dimineaţa, în jurul fiecărei maşini de gunoi care îşi goleşte conţinutul la groapa Glina, stau la pândă câte un grup de ţigani, un stol de pescăruşi şi unul de ciori. Competiţia lor are loc în special în jurul maşinilor care vin de la fabricile de biscuiţi, mezeluri sau pâine. Cei mai rapizi sunt pescăruşii, care nu se tem nici de prezenţa oamenilor. Acestia din urmă au însă mai multe ţinte decât păsările: în afară de pâinea şi carnea pe care le strâng pentru porci sau, de cele mai multe ori, pentru consum propriu, îi interesează orice obiect metalic, sticlă, recipiente din plastic sau hârtie de toate tipurile. Desigur, oficial groapa Glina este închisă acum pentru ecologizare, dar neoficial este o extraordinară sursă de bani.

O familie de căutători în gunoaie - de obicei un adult şi doi, trei copii - poate strânge cam 100 de kilograme de carton reciclabil pe zi. Cei care cotrobăie prin mizeria oraşului sunt de obicei femei şi copii, aduşi dimineaţa în căruţe de bărbaţii care pleacă apoi către alte treburi. Seara vin să încarce ceea ce au adunat familiile lor, apoi pleacă pe căi ocolite către casă. Nu au voie să circule pe drumurile publice cu căruţa. Riscă să îşi piardă atelajele.

Cuvântul "puşcărie" 
s-a născut în Piaţa Unirii

Înainte de 1989 erau puţini cei ce se ocupau exclusiv cu deşeurile. Ceauşescu i-a băgat în fabrici. După revoluţie, locurile de muncă au dispărut şi au trebuit să se reorienteze. Şi-au cumpărat căruţe şi cai şi s-au apucat de reciclabile. La vremea respectivă deşeurile de hârtie erau aruncate cam peste tot prin Bucureşti şi erau destul de curate. Nu trebuia decât să le facă balot şi să le predea. Cu timpul, bucureştenii au început să se civilizeze, să nu mai arunce gunoaie care pe unde le vine, autorităţile locale au început şi ele să-şi mai facă datoria, iar ariile de acţiune ale căutătorilor de gunoaie s-au restrâns către gropile autorizate. Aici însă hârtia este foarte murdară, nici o fabrică de reciclare nu o primeşte în starea în care se află. Acesta a fost motivul pentru care în faţa porţilor au apărut căzile în care deşeul din celuloza este spălat, bucată cu bucată. De regulă se lucrează în grup, în sensul că fiecare familie îşi aduce marfa, o spală, o balotează şi o păstrează în curte până când şi vecinii au strâns suficient carton. Intermediarul nu vine decât atunci când are de ridicat o cantitate mare, de regula un camion.

Dincolo de activitatea ei cotidiană, această comunitate de ţigani, care numară aproximativ 400 de suflete, nu este una oarecare. "Din câte am auzit de la bătrâni, când eram copil, cei mai mulţi au venit aici de la Obor. Încă mai trăieşte o ţigancă bătrână care ştie o poveste despre unii de-ai noştri, care erau răi, tăiau oameni şi erau cu stăpânirea. Foarte demult...", spune Nanu Ferdică, unul dintre liderii comunităţii, un fel de bulibaşă al acestor spoitori. Ei sunt de fapt o ramură a urmaşilor călăilor ţigani din Bucureşti, care au apărut în Capitala Ţării Româneşti în secolul XVII - XVIII, odată cu termenul "puşcărie". Despre ce este vorba?

Cuvântul "puşcărie", savuros şi sinistru, s-a născut în inima Bucureştilor, la începutul secolului al XVII-lea, între Curtea Domnească şi actualul Bulevard I.C. Brătianu, în apropierea Hanului Manuc. Aici, domnitorul Constantin Brâncoveanu a ridicat, în anii de sfârşit ai secolului al XVII-lea, un depozit de armament. Iniţial, clădiera s-a numit Turnul Pulberăriei şi era folosită exclusiv pentru depozitarea prafului de puşcă şi, desigur, a puştilor armatei domneşti. În timp, unele spaţii ale acestui turn au început să fie folosite ca loc de detenţie a celor reţinuţi de autorităţi pentru culpe minore: hoţi de buzunare, neonorarea unor datorii, încălcarea unor proprietăţi etc. Era mai mult un loc de detenţie pasager, un arest, înainte ca cei vinovaţi să fie pedepsiţi pentru faptele lor. La acea vreme, detenţia nu era considerată o pedeapsă în sine. Autorităţile impuneau legea prin bătaie, mutilare, decapitare sau muncă silnica, în special în ocnele de sare. De unde şi cuvântul "ocnaş". Spre deosebire de infractorii mărunţi, de drept comun, deţinuţii periculoşi, în special trădătorii, adică deţinuţii politici ai vremii - boierii care nu ascultau de domnitor sau care încercau să uneltească împotriva sa - erau închişi în celule special amenajate în beciurile Curţii Domneşti.

Partea desprinsă de corp 
era bătută în cuie pe garduri

La 1770, Turnul Pulberăriei este trăznit şi ia foc. Se pare că incendiul a fost unul de proporţii, deoarece este menţionat în scrierile epocii. În acest document clădirea este numita "Puşcărie Domnească". Este pentru prima oară când acest cuvânt apare în limba română. Tot în hrisoave se arată că pulberăria era deja un loc de detenţie în adevăratul sens al cuvântului, adică se lărgise şi se îmbogăţise cu noi celule. Totodată, a fost ridicată şi o cazarmă lângă "puşcărie", pentru trupele de arnăuţi. Istoricii consideră că noţiunea de "puşcărie", nu putea apărea brusc, la 1770, ci a existat încă din perioada lui Brâncoveanu, dar a apărut menţionată doar în momentul în care locul a fost legat de un eveniment ieşit din comun. Încă de la început, termenul a fost folosit pentru a defini "depozit de muniţie", dar şi pentru "loc de detenţie".

În documente sunt descrise, cu lux de amănunte, şi pedepsele aplicate puşcăriaşilor în actuala Piaţă Obor, pe un podium special amenajat. Osânditul era urcat într-o căruţă fără coviltir, chiar în faţa "puscăriei" şi dus încet pe actuala Cale a Moşilor cu o pancartă de gât, un fel de etichetă din lemn, pe care scria infracţiunea: tâlhar, criminal, violator, călpuitor etc. Aceştia din urmă erau falsificatorii de bani care turnau monede cu un grămaj mai mic de metal pretios. Călpuitorii erau foarte aspru pedepsiţi de autorităţi.

Osândiţii erau "munciţi" 
de călăi la Obor

Ajuns în Obor, osânditul era dat jos din căruţă şi "muncit" - adică i se aplica pedeapsa, corecţia. Sancţiunile erau foarte sângeroase, de la bătaia cu biciul, la mutilări sau decapitări, după Codul Penal bizantin. În general, hoţiilor li se tăia mâna, iar violatorilor, penisul. După execuţie, partea de corp desprinsă era bătută în cuie pe gardurile din preajmă şi ţinută acolo câteva zile, pentru ca mulţimea să vadă că nu este bine să încalci legile. Chiar şi tigvele celor decapitaţi erau pironite pe uluci. Toate execuţiile erau publice.

La un moment dat bucureştenii au refuzat să-şi mai mânjească mâinile cu sânge, iar din lipsă de călăi, autorităţile au apelat la câteva familii de ţigani. Acestea au acceptat slujba şi s-au stabilit în zona Obor. Până spre epoca modernă a României, când aceste execuţii dispar, meseria de călău a fost exclusiv ţigănească.

Urmaşii călăilor de la Obor trăiesc

în cartierul "India", fostă "23 August"

Despre acele familii de călăi există unele amintiri, desigur palide, ale comunităţii de ţigani spoitori din actualul cartier "India", din spatele uzinei "23 August". Fie că sunt de-ai lui Dolar, Sandu, Danciu sau Nanu Ferdică, aceştia ştiu că se trag din clanurile de la Obor şi, ceea ce este foarte interesant, încă mai au o legendă despre nişte strămoşi ai lor care ar fi fost grozav de sângeroşi. Totodată, este una din puţinele comunităţi de romi orăşenizaţi care mai păstrează urme ale cutumelor tradiţionale, judecatele ţigăneşti, cunoscute sub numele de "staboare". În realitate, judecata ţigănească se numeşte "cris" în toate dialectele romanes. În această ordine de idei, ţiganii sunt exclusivişti, la "împărţirea dreptăţii" nu au voie să asiste decât ţiganii de ţiganie. Aceştia nu sunt corciţi cu români, spre deosebire de ţiganii de vatră, care au părăsit obiceiurile strămoşilor lor. Românii get-beget nici atât nu au ce căuta într-o judecată "cris". Cel puţin aşa se întâmplă la "urmaşii călăilor".

Revolta "spălătorilor de hârtie"

        

Casele lor, în general îngrijite, fără "turnuleţe", sunt intercalate din loc în loc de case ale unor familii de români. Se întâlnesc pe stradă, discută amabil, par să se înţeleagă bine, dar casele românilor au garduri mult mai înalte decât ale ţiganilor - garduri care dau senzaţia de fortăreţe.

Ţiganii o duc prost. Iar starea generală din ultimii ani este foarte încordată în comunitatea lor. Pe de o parte nu mai au voie să iasă cu atelajele pe stradă sub nici o formă, pe de alta parte preţul deşeurilor de hârtie a scăzut foarte mult. Pentru a fi tabloul întreg, au apărut şi indivizi care nu le mai dau voie ţiganilor la groapă până nu strâng mai întâi, pentru "barosani", o anumită cantitate de deşeuri. Este un fel de dijmă pe produsele de la groapa de gunoi. Din câte lasă să se înţeleagă cei din "India", din cauza acestor "chiaburi ai deşeurilor", situaţia este deja explozivă.

"Poliţia ne hăituieşte, lumea ne hăituieşte, noi ce să facem, să murim? Bătrânii mai sunt cum sunt, dar cei tineri sunt din ce în ce mai violenţi. Că de ce creşte <infracţionalitatea> la ţigani? Păi staţi să vedeţi ce o să facă ţiganii din cauza săraciei..." 

Convulsii sociale generalizate în Capitală, pe tema romilor, nu ar fi ceva neaşteptat pentru oficialităţi. Un studiu al Primăriei Sectorului 5, realizat între anii 1998-1999, spunea că, din cauza creşterii infractionalităţii în rândul etniei romilor, ar trebui să ne aşteptâm în Bucureşti la amplificarea fără precedent a unui fenomen numit "terorism social" şi, implicit, la explozia unei revolte interetnice. Studiul vorbeşte şi despre o anumită lipsă de compatibilitate culturală dintre români şi ţigani.

Mai mult, în Planul de Analiză a Riscurilor în Municipiul Bucureşti (PARMB), apărut în 2010, se vorbeşte, la capitolul trei, despre potenţialele catastrofe sociale care ameninţă oraşul, determinate de incertitudini şi de sărăcie. PARMB: "Prin riscuri sociale se înţeleg evenimente majore care afectează un mare grup uman şi care au consecinţe sociale cu potenţial catastrofic sever". Autorităţile se tem de o posibilă răscoală în Bucureşti.

Ceea ce îngrijorează este faptul că "riscul social" în Capitală este pus de specialiştii de la Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă alături de cutremure, inundaţii sau epidemii, adică tensiunile acumulate în plan social sunt atât de mari, încât pot deveni catastrofale. Se subliniază faptul că în acest context masele sunt foarte uşor de manipulat, de orientat către acte de tip terorist. Concluzia: "Putem aprecia că, la nivelul Bucureştiului, riscul social este foarte mare".

Secretele unui stabor

Este nevoie de o călăuză, omul care ne-a negociat "intrarea", deoarece în această intimitate a comunităţilor ţigăneşti, cum este "împărţirea dreptăţii", nu pot pătrunde decât ţiganii de ţigănie. Aceştia nu sunt corciţi cu români, spre deosebire de ţiganii de vatră, care s-au lăsat de obiceiuri. Despre "feteţe palide" nu mai vorbim, albii nu au ce căuta într-o judecată "cris".

Momentul justiţiar se petrece chiar în curtea judecătorului, într-o margine de Bucureşti, într-un clan de spoitori. O curte fără iarbă. Dă impresia că ar fi trecut pe acolo lăcustele. Orătanii nu există, ci doar câini, bineînţeles. Casa este mare, îngrijită, fără "turnuleţe", construită înainte de 1989.

Posibilitatea de a asista la o judecată ţiganească a fost îndelung negociată şi nu s-a dat voie "feţelor palide" decât să stea în casă, în aşa fel încât să nu fie văzute de asistenţă. Doar să asculte. Adunarea are loc mai târziu decât fusese anunţată. Răbdare şi tutun, paziţi de o ţigancă amabilă, care ne povesteşte cum se fac fustele plisate. În Bucureşti există doar trei croitori care fac asemenea fuste pentru ţigănci, la comandă.

Aflăm că a început procesul în momentul în care în curte se aude un monolog extrem de aprins. Ne uităm pe geam, discret, şi vedem că cel ce a început monologul ţipă de i se umflă ochii din cap. Este lăsat să se descarce apoi se întretaie alte voci, nu cu mult mai rezervate. Aceasta a fost doar încălzirea, deoarece în câteva minute se declanşează o gălăgie generală. Grupul este adunat în cerc, fiecare aşezat pe unde poate. Unii stau şi în picioare. În casă fumăm ţigară de la ţigară şi tăcem mâlc.

După aproximativ o jumătate de oră, grupul oboseşte şi începe să comunice în mod sistematic, în sensul că se vorbeşte pe rând. Între timp, puradeii se fâţâie de colo-colo. Ei au fost lăsaţi în grija adolescentelor de 11-12 ani, care sunt pe cale de măritiş. Unele sunt chiar măritate. Spre deosebire de baieţii de aceeaşi vârstă, care afişează o gravitate de parcă ar fi trecut de la adolescenţă direct la bătrâneţe, fetele au o privire jucăuşă, fericită, uneori uşor "drăcoasă". Privire care se va stinge însă repede, după primul copil.

Un român intră în curte şi se strecoară sfios pe lângă grupul de ţigani. Are treabă cu o pirandă care nu participă la judecată, e undeva în spatele casei. Ţiganii se fac că nu îl observă, cu o uşoară undă de dispreţ pe faţă. Călăuza avea dreptate. Judecata ţigănească e oarecum secretă. Ceea ce îndeobşte cunoaştem sub denumirea de "stabor", e de fapt o instituţie cu caracter închis, cu legi foarte clare, doar pentru ţigani. După un timp se face linişte, iar un bătrân însoţit de doi bărbaţi în jur de 35 de ani intră în casă, într-o cameră separată. După zece minute ies şi spun ceva. Cu un sfert de oră înainte de apusul soarelui judecata ia sfârşit. A fost vorba despre o neînţelegere privind o sumă de bani, pe care partea intimată o datora contestatarului pe o chestiune de pătare a onoarei. Una dintre ţigănci fusese bănuită de adulter de către socrul ei. Faptul că socrul respectiv a vorbit despre acest lucru cu o terţă persoană iar tatăl fetei a aflat, a declanşat judecata. Socrului, acuzat de calomnie, i s-au cerut dovezi privind adulterul. Nu a avut. Judecatorul l-a amendat cu 300 de lei pe care trebuie să-i plătească, până la sfârşitul săptămânii, tatălui fetei, adică cuscrului. Onoarea este lucru mare între ţigani. Cei prezenţi îşi strâng mâinile şi pleacă care încotro. Sunt liniştiţi, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ulterior aflăm de la "călăuză" că o judecată nu e chiar aşa de simplă cum pare la prima vedere. Cel care vrea judecată trebuie mai întâi să găsească un judecător. De regulă se caută un bătrân cunoscut ca fiind de o moralitate deosebită, cum ar fi, în Bucureşti, Dolar, Sandu, Danciu, sau Nanu Ferdică, judecători de primă mână. De multe ori se apelează la "instanţe" celebre din alte localităţi, pentru a se evita orice fel de umbră de îndoială asupra actului justiţiar. Dacă una din părţi consideră necesar, poate cere judecătorilor jurământ că vor da un verdict drept.

Interesant este că la ţiganii de ţigănie nu există "bulibaşă". Acest termen nou ar vrea să desemneze o persoană puternică, adică cu mulţi bani. Ţigănia nu are un lider în adevăratul sens al cuvântului. Sunt liberi, îi unesc doar sărăcia şi datinile. Singura instituţie de care ascultau orbeşte este "cris" sau "staborul".

Judecătorul percepe o taxă, după posibilităţile materiale ale celui ce îi solicită serviciile, apoi stabileşte o dată, o oră şi un loc pentru judecată. În funcţie de gravitatea cazului, trebuie să participe între unul şi trei judecători. Judecata se săvârşeşte ziua, de obicei la prânz, cu participarea comunităţii, cine vrea. Dacă judecata nu se termină până la apus, cazuri destul de rare, se suspendă pentru a doua zi şi se reia de unde a rămas. Nu se notează nimic, deşi sunt acum destui ţigani care ştiu carte. Judecătorul trebuie să fie un om cu o memorie bună, respectiv nu trebuie să se facă de ruşine şi să uite vreun detaliu al judecăţii. În memoria comunităţii există un singur caz, extrem de complicat, în care judecătorii au avut nevoie de "grefier".

La o judecată vorbeşte întâi acuzatorul, apoi martorii acuzatorului. Urmează aparărea şi martorii acesteia. Se poate însă şi fără martori. Dacă un ţigan acuză, sau se apară, prin jurământ, judecătorul îi dă dreptate imediat. Jurământul în proces e o dovadă incontestabilă. Este pus însă în joc foarte rar. Ţiganii se tem de jurământ în general, cu atât mai mult de jurământul în "stabor". Mai ales că se petrece în faţa comunităţii. Dacă unui ţigan care a jurat i se întâmplă ulterior vreo nenorocire, se spune imediat că a jurat strâmb şi îşi face toată familia de ruşine. Formulă de jurământ: "Sunt 5 posturi într-un an, să nu le-apuc eu şi copiii mei, Dumnezeu să mă pedepsească ca pe X (şi se spune numele celui care se presupune că a jurat strâmb - n.n.)". Înainte de jurământ respectiva persoană trebuie să se debaraseze de orice metal pe care l-ar avea asupra lui, cuţite, inele, lănţisoare etc. Se consideră că metalul anulează forţa jurământului, ca un paratrăsnet. Cel care poartă metal şi jură strâmb nu păţeste nimic.

Tot la capitolul jurământ, trebuie spus că ţiganii nu jură pe biblie şi nu se înghesuie să jure pe icoane. În general se jură pe lumânări, pe mormântul unui ţigan decedat de curând, pe un os de om sau pe untură de porc. Această untură de porc este considerată, în acest caz, un lucru păcătos. Probabil o rămăşiţă a unor tradiţii asiatice originare, unde porcul nu se mânâncă, fiind considerat animal spurcat. Pe lumânări sau untură se jură astfel: "Aşa cum se topeşte lumânarea sau untura, aşa să se topească zilele mele dacă...". Sunt şi cazuri în care judecătorul, sau judecătorii, au un dubiu asupra unei declaraţii, situaţie în care respectivul este pus să jure. "Zi să..." şi îi explică ce sa zică. Asemenea cazuri sunt excepţionale.

După ce audiază pe toată lumea, judecătorii aleg dintre cei de faţă un număr de asistenţi şi se retrag cu aceştia la dezbatere. După ce îi întreabă ce părere au, judecătorii deliberează. Pedeapsa se dă exclusiv în bani. Dacă cel vinovat este sărac, plăteşte mai puţin, dacă e bogat, plăteşte din greu. În general judecătorii trebuie să aplaneze situaţiile conflictuale care pun în primejdie unitatea grupului. Cel mai vinovat e considerat autorul moral al încălcării datinilor. Spre pildă, dacă un ţigan surprinde o neregulă gravă şi o face publică în comunitate, iar în urma acestui denunţ un alt ţigan îşi răneşte semenul la nervi, denunţătorul este considerat vinovat, chiar dacă ceea ce a spus el a fost adevărat. În cazuri mai speciale, cel care se consideră nedreptăţit poate face "apel" la o altă instanţă ţigănească.

Legea ţigănească nescrisă face abstracţie de existenţa altor etnii. Ţiganii nu au voie să se fure între ei, de pildă. Despre restul omenirii nu se vorbeşte. Este adevărat însa că în ultimul timp au apărut tot mai multe nemulţumiri, deoarece s-a ivit posibilitatea coruperii judecătorilor ţigani de către clanurile care s-au îmbogaţit peste măsură. După ce vor dispărea bătrânii judecători, care nu se tem să dea o sentinţă dreaptă, chiar în defavoarea unuia puternic, nu se ştie ce se va alege de această tradiţie nescrisă.

Luat la o plimbare prin ţigănie şi întrebat cum priveşte el dreptatea, "venerabilul" Nanu Ferdică zâmbeşte. Strada este plină de mormane de cartoane strânse pentru vânzare şi căzi în care cartoanele sunt prespălate.

"Cam asta e dreptatea. Să vină cei de la primărie la noi, pe stradă, să o cunoască." La un moment dat apare o ţigancă supărată foc, din motive necunoscute: "Să plece, n-au ce căuta aici". "Lasă, fa, oamenii în pace, e de la ziar!". "Şi ce dacă, să-şi vadă de treabă. Să plece."

Legile nescrise ale ţiganilor:

- Să nu omori un alt ţigan.
- Să nu loveşti un alt ţigan.

- Să nu furi de la un alt ţigan.

- Să nu pârăşti un alt ţigan.

- Să nu iei nevasta unui alt ţigan.

- Să nu minţi un alt ţigan.

- Să nu calomniezi un alt ţigan.

- Să nu juri strâmb în faţa unui alt ţigan.

- Ţiganca să nu treacă prin faţa unui ţigan, ci numai prin spatele acestuia, pentru că îi face rău şi plăteşte.

- Ţiganca să nu treacă prin faţa unui animal copitat (vacă, oaie, cal, capră) pentru că îi face rău şi îi plăteşte stăpânului animalului.

- Să respecte decizia judecătorului.

Despre modul de convieţuire cu alte etnii, legea ţigănească nu spune nimic. Ce se va întâmpla? Rămâne de văzut...

Ioana Golea